NU MAI ÎNJURAŢI ARADUL! Scrisoare către cei veşnic nervoşi

10676265_1572407916311932_940475953582681643_nAradul nu este un “oraş penibil” şi nici măcar un “oraş decandent” după cum spunea cineva acum 2 ani la un eveniment public. Mă dor cuvintele de ocară spuse la adresa oraşului meu de baştină, la fel cum mă rănesc şi batjocurile la adresa naţiunii române. Dacă în fruntea Aradului sunt încă persoane neinstruite, fără habar despre potriveala dintre interesul public şi corecteţea unei hotărâri administrative, asta nu face din Arad, oraşul atâtor visători, poeţi, scriitori, diplomaţi, artişti, actori, regizori, dascăli, oameni de mare calibru, inventatori şi academicieni, un oraş penibil. Fac apel la decenţa lingvistică a unor oameni de la care am mari aşteptări. Însă, mă întreb, deopotrivă, ce pot primi de la un om care aruncă cu noroi, zi-lumină pe Facebook împotriva unui alt om pe care nu îl suferă organic? Eu m-am retras din spaţiul public pentru că am înţeles că şi dacă sunt treaz ori dacă dorm, oamenii răi la fel de bine înmuguresc.
Măcar voi ăştia de la care ştiţi că am pretenţii, vă învit să scuipaţi nimerind ţinta, fiindcă în jurul nostru e Aradul. Aradul nu înseamnă campanie electorală, nu înseamnă Falcă sau Bulumac, Căprar sau Ciupe, Luca sau Caba, Ando sau alţi heruvimi ai scenei publice. Aradul nu înseamnă cocalari, cluburi în care nu se mai fumează decât în toalete, Mercedesuri, fiţe şi terase care se îmbuibă cu caldarâmul. Defetismul şi nihilismul nu ştiu să fi fost curente înălţătoare în istoria popoarelor lumii. Critica constructivă riscă în majoritatea cazurilor să se confunde cu reversul ei, să ramolească, să instige la ură mutuală, să scandalizeze până şi cea mai abilă tăcere. Oraşul nostru nu merită asemenea ofrande salivare: oraş de căcat, oraş penibil, oraş de doi lei, Aradul e de rahat, mizeria asta de oraş, gunoiul ăsta de oraş, jegul ăsta de oraş ş.a.m.d. Cuvintele pe care voi le publicaţi rămân ancorate în memoria celor mai tineri care vă citesc. Ce cred copiii noştri despre acest oraş, când tot ce citesc despre acest creuzet în care ei îşi modelează iniţial destinele, este denigrator, deplorabil, deficitar, de râsu-plânsu’. Îi urmăresc pe unii arădeni, de câţiva ani încoace, că şi-au făcut un obicei în a vorbi de rău comunitatea în care trăiesc. O numesc rahitică axiologic, secată sociologic, inexistentă cultural, administrativ sinucigaşă, economic mitomană şi decadentă în restul categoriilor. Pur şi simplu, lozinca Aradul contează a devenit puerilă, sterilă, ilară. Din rândul celor care obişnuiau să promoveze frumuseţile discrete ale Aradului s-au ridicat cei mai vehemenţi iacobini, deghizaţi în vajnici apărători ai unei pseudo-societăţi civile. Politica ne învaţă că societatea civilă într-o democraţie prost exersată devine un element inerent al actului politic mârşav. Pentru că nu prea mai există societate civilă în Arad, clasicele nemulţumiri şi revendicări ale ong-urilor s-au transformat rapid în canibalism propagandistic de campanie electorală.
Îi rog cu tot respectul pe cei care se simt vizaţi de rândurile mele să-mi trateze mesajul ca atare, o solicitare firească din partea unui tânăr care nu poate fără Arad, care a renunţat şi îndurat multe pentru a rămâne alături de marea sa dragoste, oraşul natal Arad.
Îi rog, totodată, să se desprindă de păcatul generalizării unui electorat care votează altfel. În fond, asta e democraţia, câştigă cel mai iscusit strateg, cel mai credibil, ale cărui fapte puse în sprijinul cetăţeanului sunt cele mai răsunătoare. Nu cred că pot fi catalogat un imbecil dacă nu-l votez pe Bulumac, un ateu dacă nu votez cu Caba, un ne-patriot dacă nu votez cu Luca sau un bou dacă nu-l votez pe Falcă. Eu nu pot vota la Arad, ci în comuna Fântânele, aşa că argumentul “Aradul penibil”, pentru mine, e ca şi cum ai intra cu cizme mizerabile de grajd în Sfânta-Sfintelor. Certaţi-vă între voi, oamenii, rupeţi-vă prieteniile, suduiţi-vă familiile, copiii, amantele, vehiculaţi toate cretinismele lumii, bârfiţi-vă, bateţi-vă, scuipaţi-vă în hotarul delatorilor universali, apostaziaţi pe cine vreţi, invocaţi-l pe Ţepeş, plângeţi după Ceauşescu până leşinaţi, băgaţi-vă sulele în tot ce mişcă, arătaţi cu degetul încotro doriţi voi, dar nu-mi înjuraţi Aradul. Nu ştergeţi din memoria copiilor ultimele crâmpeie de onoare din fibra oraşului nostru. Ele sunt ultimele vestigii ale trecutului nostru onorabil. Nu mai confundaţi Aradul cu dramoletele voastre politice.
Aradul este tocmai povestea vieţilor noastre, penibilă sau glorioasă.

Adrian Sereş

Advertisements

Europa: cum să nu te îmbeți cu apă rece

12642430_1749627311923324_2409644489105516577_nCitesc destul de multe prostii despre Europa, mai ales despre importanța acestei Uniuni Europene. Dincolo de propaganda pe care trepădușii de partid o fac cu un delir deșănțat, naiv și necalculat, a scrie despre evenimentele pozitive și negative din sânul Europei, implică, cu precădere, cunoașterea temeinică a istoriei acestui continent. Nu e sănătos să-l judeci pe un om după prima impresie, la fel cum nu e indicat să faci afirmații despre o Europă a cărei trecut ți-e total străin. Și ceea ce mă irită și mai mult e că tot acest potpuriu de barbarisme cu iz intelectual pe care le citesc aici, în această uzină de narcisism, sunt scrise de tineri implicați în dinamica politicii românești de mâine.
Să trecem la subiect. O bună parte din opinia “publică-gânditoare” din ultima perioadă s-a axat pe o idee ieşită parcă din neant si care pentru unii pare nespus de bizară: crearea Statelor Unite ale Europei. OK. Înţeleg aiureala, dar nu trebuie romanţată beleaua care deja ne sufocă destul de vizibil, doar pentru că aparţinem acestui club select de state ale UE. N-are rost să romanţăm ceea ce pe toate gardurile arată a dramă. Sunt eurosceptic şi mă declar ferm împotriva subsidiarităţii de orice fel în raport cu instituţiile supranaţionale. Nu pot închide ochii când popoarele, în prostia lor, îmbrăţişează ideea de suprapunere a suveranităţilor.
Și pentru a nu da curs altor interpretări obtuze despre gândirea mea, câteodată radicală, explic aici succint în câteva puncte esența euroscepticismului meu:
1. Nu consider că UE va funcționa vreodată ca o reală uniune politică, fiindcă interesele, orgoliile și natura mentalităților dintre state sunt foarte diferite, în majoritatea cazurilor diametrial opuse.
2. Forțarea sau mimarea consensului prin compromis sistematic, aduce Europa în dimensiunea antagonismelor de ordin financiar și politic. Urmarea acestui fenomen va înclina apetența electorelor din țările membre spre facțiuni naționaliste, extremiste, ceea ce va presupune un clivaj sigur între statele membre și Bruxelles.
3. Proasta gestionare a crizei refugiaților a aprins torța individualismului politic. Practic, UE a resuscitat elemente ideologice care trebuiau să rămână inerte în memoria războiului rece. Prevalarea celulelor naționaliste în Europa, precum cele din Polonia și Ungaria, va schimba total soarta acestei uniuni greu încercate.
4. Uniunea economică este într-un fel vie datorită globalizării și mondializării, prin urmare varietatea nuanțelor induse de conceptul UE rămân…așa cum sunt….nuanțe. Nevoia oamenilor dată de limitarea resurselor generează și va continua să genereze o uniune economică în sens universal.
5. România în UE a fost o chestiune asupra căreia nu noi am decis, la fel cum nici astăzi noi nu decidem. Refugiul în ideea că prin apartenența la o uniune europeană, centralizată, vom scăpa de hoții ăștia de cai, ce-au făcut din România cea mai coruptă țară din UE, este o crasă iluzie. Doar atât, am schimbat macazul răbdării noastre. Astăzi nu-i mai așteptăm pe liberatorii de peste ocean, ci pe belgieni, pe francezi, pe italieni, pe britanici, pe nemți etc. Închei aici explicația despre euroscepticism.
Continuare la ideea primară: Fiindcă identific în această ardenţă pseudo-intelectuală destul de multe lacune de ordin istoric, ideea revoluţionară şi nemaipomenită a Statelor Unite ale Europei îşi află rădăcina în alte şi alte precedente, încercate acum multe primăveri de lideri europeni mult mai iscusiți în ale politicii și diplomației decât cei de azi. Începem cu Pierre Dubois care în secolul al XIV-lea vorbea despre unificarea lumii creştine din Europa sub cupola unei Confederaţii de State Europene gestionată de un Consiliu al Europei. În secolul al XVII-lea Ducele de Sully a făcut o propunere de creare a unei Armate Europene, ceea ce am şi avut la mijlocul sec. XX în “persoana” Uniunii Europei Occidentale, instituţie tocată la summit-ul NATO-Lisabona 2010 şi absorbită de coaliţia nord-atlantică în iulie 2011. Rămânem încă puțin în secolul al XVII-lea, pentru a-l aminti pe William Penn care vorbea de crearea unei Diete Imperiale în Europa condusă de un Parlament European.
În secolul al XIX-lea, Pierre-Joseph Proudhonne are si el o propunere similară de creare a unei Federatii de state europene. (vă las pe voi să aflați despre era vorba) În secolul al XX-lea în perioada interbelică (după un război devastator în Europa) intentiile de unificare se intensifică: dinspre Austria apare pentru prima dată propunerea de creare a Statelor Unite ale Europei (în 1923) după modelul american, se propune crearea în sânul Ligii Natiunilor a unei grupări cu numele de Uniune Europeană. Toate aceste precedente politice, diplomatice și militare demonstrează că ideea de a crea Statele Unite ale Europei nu este una nouă, ci chiar mai veche decât însăși Europa pe care o cunoaștem.
Mă văd confruntat cu necesitatea redactării unui eseu/articol/material în care istoria construcției Europei, mai curând a Uniunii Europene să fie pe înțelesul tuturor. Mai ales al tinerilor, la a căror corectă analiză și percepție țin foarte mult. 

Adrian Sereș

Mesaj către tinerii din politica arădeană

39059_427114886632_86562_nPoliticienii din Arad, aproape toți, au un limbaj greu de asimilat vreunui regn.

Citesc pe parcursul zilei două sau trei declarații cu caracter cică politic în care limba română, practic, este legată fedeleș de stâlpul infamiei și ucisă violent prin lapidare.
Asasinatul lingvistic este tot mai frecventat și la nivelul tinerimii din partidele politice (cu filială) arădene. Câțiva fruntași de seamă ai stângii și dreptei politichiei locale se ceartă între ei, zi-lumină, ca niște cobzari matrafoxați pe motiv că s-a terminat mustul din cauza celuilalt. Rigoarea primitivă a limbajului e de factura unei răfuieli între copiii din curtea școlii. Forme de cuvinte fără fond, barbarisme și platitudini, intutilități și pâre ca-n clasa a II-a. Vă întreb acum: Cui îi pasă de asemenea șicane de bodegă?

Citesc declarațiile (reiau) cică politice ale unor “lideri politici” și mă îngrozesc cu gândul că indiferent de voia mea ca cetățean, trebuie să mă încredințez realității că asemenea personaje hilare și obscurantiste vor conduce într-o bună zi instituțiile locale și naționale.
În ceea ce mă privește, de convingere sunt național-liberal, republican 99% cu o subtilă propensiune monarhistă, și tocmai din cauza asta mă centrez cu critica asupra celui aflat în calitatea de politician, dar și a celui cu veleități asemănătoare. Am încredere în instituții, le susțin, dar nu am încredere într-un politician care pozează în atot-știutor…cu atât mai puțin într-un tânăr neinstruit, neșlefuit, neinițiat dar guraliv peste măsură. Tocmai acest tip de tânăr politician vorbește mult și prost. Studiul gândirii apriorice ar fi de maxim folos.
Dragi tineri care vă visați mari bărbați de stat într-un de-dorit-viitor, cizelați-vă! Cunoștințele voastre politice nu se rezumă la conferințele pseudo-educative la care vă trimite (onorant) partidul. Cu apa de ploaie nu scrii istorie.
Vă apreciez pentru implicarea voastră (care seamănă mai degrabă cu martiriul pentru partid), dar dacă tot vă puneți în slujba cetățeanului, rămâneți ai cetățeanului, nicidecum patrupedul docil al vreunui ins meschin cu bani. Tinerii au rolul de a schimba macazul într-un partid. De a îmbunătăți, iată până și limba română, sfârtecată fără preget de atâtea decenii încoace. Nu mă implic în politică fiindcă nu mai există politică în România. În detrimentul supraviețuirii ei, au apărut pepiniere mafiote și instituții iacobine, scena publică devenind practic o mare ghilotină pentru seniorii voștri.
Vă rog, respectați-vă vectorul ideologic, rămâneți ai cetățenilor, luptați pentru bunăstarea socială, străduiți-vă cu învățătura pentru a deveni profesioniști, faceți diferența prin intelect, iubiți-vă țara informal (că de formalități ni-s sătui cu toții), arătați-ne că nu sunteți o extensie a analfabeților și cretinilor care vă dirijează în partide, nu vorbiți când habar n-aveți, nu cotiți la stânga dacă vă proclamați de dreapta. Tăceți, ascultați, asimilați ca să acționați.
Vă provoc să ne uimiți pe noi toți ăștia care nu avem nici cel mai mic dubiu că delirul vostru politic e mult prea trecător ca să ne demonstrați contrariul.
Cizelați-vă!

Adrian Sereș

Constelația Eminescu pe cerul românesc

adrian seres„Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui, nici gând”
– M. Eminescu –

Trag cortina începând cu afirmația unui eminescolog incurabil, Petru Creția, pe care o găsesc la fel actuală, la fel de vibrantă și problematică în zilele noastre: “De dragul câtorva prejudecăți entuziaste mai nimeni nu-l citește cu adevărat pe Eminescu, iar cât se citește se citește, superficial și mărginit la câteva poezii rău consacrate de școală. Eminescu tinde tot mai mult să devină “Eminescu”, ceva pus deoparte în lada de zestre a nației și de care ești mândru că se afla acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă vremea să se întample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o lărgire și o adâncire a cunoașterii și a înțelegerii noastre. Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Și cu atât mai dificil, cu cât el singur generează, prin vrajă și prin cântul versurilor sale, mirajul facilității.”

Azi, 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, ne fălim că Eminescu încă există și ne atinge unduios cu poezia sa, dar și că am ajuns într-acolo să ne regasim mai mult în el, în creația sa. Mai mult ca oameni, ca neam şi ţară. Eminescu rămâne pentru poporul nostru piatra unghiulară a sufletului românesc. Iar nădejdea mea este că posteritatea va continua să-l omagieze cum se cuvine, nedându-l uitării. Am fost odată întrebat: Ce înseamnă pentru mine poetul Mihai Eminescu? I-am răspuns că Eminescu înseamnă tot ce-i mai frumos și mai înălțător într-un român. Pe dinapoi și pe dinainte, pe dinlăuntru și pe dinafară, sălășluiește-n noi ceva din fragilitatea geniului său. Iar asta definește comoara umană a culturii românești, de a expune filosofic o lume nemaivăzută, neînțeleasă și nebănuită, cum altfel, decât prin versuri. Din comoara aceasta, câte-un bănuț de aur sălășluiește în fiecare dintre noi.

Petre Țuțea, țăranul imperial, filosoful pe care-l îndrăgesc cel mai mult, afirma spre sfârșitul vieții că Eminescu poate fi calificat: “sumă lirică de voievozi”.

Să privim așadar la câteva dintre aprecierile marilor gânditori români despre poetul care a schimbat conotațiile poeziei universale, pentru totdeauna.

Marele criticul literar, Titu Maiorescu, formatorul și părintele spiritual al ”Junimii”, spunea despre marele poet: “Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

În cartea dedicată vieții și muncii creatoare a lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Lucian Blaga vorbea, în ”Spațiul mioritic”, despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

Un scriitor notoriu al literaturii românești, Mihail Sadoveanu, exprima foarte limpede această idee: ‘‘Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”.  Istoricul Lucian Boia îl zugrăvește pe marele poet în cea mai nouă carte a sa pe care i-o dedică integral: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului.”

Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”. Cum îl definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

“Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, iată un distih stingher al lui Mihai Eminescu, pe un colţ de manuscris, ce l-a copleşit pe filosoful Constantin Noica. Mihai Eminescu este considerat, de filosof, ca fiind “Omul deplin al culturii româneşti”. El adăuga următoarele: ”Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea’: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Se vorbește des despre absolutizarea justificată a geniului eminescian, ba chiar ajungându-se la a-l considera “Românul absolut”. Nimic mai corect de-atât. Fiindcă absolutul în necuprinderea sa este o noțiune cu valoare, oarecum, calificabilă. El devine incalificabil în momentul în care încerci să-l descalifici prin comparație. Poți califica Absolutul ca având o valoare infinită, superioară celorlalte valori fizice.
Pe de altă parte, absolutul nu e cuantificabil din moment ce îl califici infinit. Calificarea pe care i-o acorzi poate fi validă doar prin estimare. Absolutul își descalifică esența din moment ce îi atribuim o valoare exactă, fiindcă ea nu ține de nici un element fizic care se poate măsura cu valori exacte. Ca urmare, măsura este antipodul absolutului, iar orice reglaj natural devalorizează Incalificabilul. Absolutul ține de metafizica unui univers propriu-zis. Orice transcendere pe care și-o permite rațiunea, constă în invocarea Absolutului. Cel mai sigur, pe lângă divinitate, poetul este un absolut.

Sunt foarte multe cuvinte care s-au spus despre Mihai Eminescu, însă cea mai reușită și mai profundă zugrăvire a sa rezidă din chiar cuvintele sale.
”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” Eminescu a trezit poporul român din negura medievalismul spiritual, a platitudinilor de manieră gotice și fricii de grai. Eminescu este însăși imnul poporul român, port-stindardul identității românești între străini. Să-l sărbătorim dar cum se cuvine, citindu-l și meditând la versurile pentru a căror simetrie a trudit atât de mult.

La mulți ani prințului inimii românești, Mihai Eminescu!

Adrian Sereș

Nădejdea revederii în veșnicie

little-prince-cannes-film-festival-7Luciei mele, 

Începutul acestui an sună ca și melodia aceea funebră pe care o cântă soldații din trompetă “Silence” în vreme de doliu național. Poate v-o amintiți. Dacă nu, atunci imaginați-vă cel mai cumplit recviem. Dacă m-ar întreba cineva: Cum ți-a fost până acum de la Revelion? Aș răspunde: O mare de cimitire și două fracturi ale inimii…

Nenorocul, implacabilul destin, ceasul cel din urmă al fiecăruia dintre noi au făcut ca în primele câteva zile ale lunii ianuarie să mă părăsească tatăl vitreg al logodnicei mele, Lucia, dar și prietenul meu de suflet, profesor și frate în credință, dl. Cristian Moisescu. Ironia sorții a făcut să ajung cu noroiul din Cimitirul Eternitatea în noroiul cimitirului din satul Târnova. De parcă lutul mi-a blestemat umbletul.

Îmi vin în minte câteva cuvinte dintr-un epitaf pe care l-am găsit în cimitirul Belu din București: “Obinuiește-te. Ai să treci și tu pe-aici.”

Am rămas mai singur și mai nefericit. Atât pot spune despre sentimentele care mă încearcă. Privind spre ceea ce învățăm cu toții din evenimentele plăcute sau deloc plăcute, înțeleg acum cât de săraci, neputincioși și goi suntem înaintea morții. Înaintea neființei, a atemporalității și nimicniciei noastre suntem niște paiațe, ca păpușile alea pe care le confecționam în copilărie din coceanul de porumb.

Vă îndemn să înțelegem că orice bogăție materială pe care o realizăm pe acest pământ ne aduce doar bucuria trupească, care nu contează nici cât un grăunte în veșnicia ce urmează. Venim de nicăieri, trăind în singurătatea lăuntrică, pentru a pleca într-un Necunoscut etern. Ce rămâne după între oameni este uitarea. Însă ceea ce am trudit și-am realizat pentru Dumnezeu acele fapte vor rămâne în picioare. Asta m-au învățat cei doi care-au plecat dintre noi, Cristian Moisescu și Rațiu Gheorghe.
Când mă gândesc la ultima pierdere, pe care o identific cu o profundă suferință personală, îmi vin în minte rândurile unui scriitor român, Cristian Popescu:
“Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima ta răsuflare. Să respir în fiecare an, de ziua mea, câte-o gură. (…) Tu ai murit de 10 ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.” – Despre tata şi noi.

Afecțiunea pe care i-am purtat-o tatălui Luciei m-a făcut să plonjez într-un asentiment mai adânc decât adâncul. M-am simțit laolaltă cu familia strivit de șocul despărțirii. De eterna neîntoarcere a sa între noi. E greu când experimentezi asemenea momente, fiindcă ești obligat să te alini cu amintirile pe care le mai ai proaspete în minte. Cauți după cuvinte pe care ți le-a adresat defunctul, dar și cuvinte pe care i le-ai adresat. Clipe de greutate, sau clipe de exaltare când râdeai în hohote la masă. Am avut privilegiul să fiu lângă tatăl Luciei în momente de suferință, când chiar și internat în spital fiind îmi vorbea despre răutatea acestei lumi, corectivele pe care ar trebui să le aducem societății și despre importanța lui Dumnezeu în viețile tinerilor. Era un lucid incurabil, cu inima ancorată în Cer. Ce interesant, nu-i așa, când întâlnești un om care se gândește la Cer? Atipic, aș spune.

La fel era și profesorul Cristian Moisescu. Singurul meu prieten care mă saluta de fiecare dată așa: “Te sărut cu dragoste, dragul meu Adrian..”

E cumplită despărțirea, fiindcă dârele pe care le pricinuiește sunt niște răni adânci peste care “nevoia-de-a-fi-iarăși-împreună” aruncă pumni de sare. Iar sarea peste-o rană e devastatoare. Dar sarea coagulează, vindecă, cicatrizează. Din dureri provine orice vindecare, cum tot din dureri sfâșietoare se naște viața, noi. Asta este matricea existenței noastre. Povestea noastră începe cu o suferință și se termină tot cu o suferință. Dar mai presus de aceste două extreme e important cum trăim între ele două.

Auzisem o vorbă acum câțiva ani care sună așa: “Când te-ai născut, tu ai plâns şi lumea s-a bucurat. Trăieşte-ţi viaţa în aşa fel încât atunci când vei muri, lumea să plângă şi tu să te bucuri.”
Am văzut mult plânset, multe lacrimi, multe regrete și suferințe adânci. Asta înseamnă reușita vieții pe care au trăit-o cei doi oameni dragi mie. Au plecat triumfători din chinul acestei vieți incorecte. Ce mare orgoliu să ai când reușești să-ți autodepășești destinul. Să-l înfrunți vitejește. Să lași prin el o amprentă în inimile celor care te vor aminti cu duioșie mulți ani în viitorul de după tine. Atât cel care mi-a fost mentor cât și cel care trebuia să-mi fie socru, prin viața lor și învățătura care mi-au dat-o am înțeles adevărul unor versuri dintr-o cântare creștinească: “Să se vadă-n a ta viață din iubirea lui Isus, fii scrisoare sfântă scrisă chiar de mâna dulce a Domnului Isus.” dar și de versetul biblic: “Cristos în voi, nădejdea slavei.”

Nu am să uit multe dintre îndemnurile celor doi oameni care m-au format. I-am ascultat, am vorbit cu ei, am petrecut clipe de tăcere și de grai din care doar înțelepciune am cules. Iar Cristo-centrismul lor m-a copleșit pentru totdeauna.

Gândul că va veni o clipă când va trebui să plecăm de pe acest pământ, mă îngrozește uneori. Ba chiar întotdeauna. Iubesc poate prea mult viața. Însă nădejdea mea e că dincolo de capacitatea mea de cuprindere și înțelegere a veșniciei este că există un Ceva, dincolo de mormânt. Dincolo de lacrimi, de morbiditate, de despărțire și…știți voi…acel clasic adio.

Eu nu le spun Adio! celor doi pe care nu-i mai am lângă mine, ci aleg să le spun “La revedere, pe curând!”. Va veni clipa când am să-i revăd, am să-i strâng în brațe și-am să le mulțumesc că și datorită lor am ajuns în Împărăția Cerurilor, o veșnicie împreună cu Dumnezeu Tatăl.

Dar pentru că sunt om, defect, fragil, resentimentar, adică om…regret că nu voi avea bucuria să am un socru care să mă felicite și să-mi spună că e mândru de ginerele său. În ziua nunții noastre, alături de mireasa mea vom ridica privirile spre cer și îi vom zâmbi celui care ne va supraveghea fericirea! Nu am să te uit niciodată dragul meu, Rațiu Gheorghe! Odată cu tine a murit o lume, dar și o parte din inimile celor care te-au iubit și prețuit..

Ne vom revedea! Eu știu asta!

Adi.

Fără papion. Impresii și resemnări despre 2015

39059_427114886632_86562_nLuna Decembrie te face să te simți “Decembrie”. E un fel de emoție care în același timp e naivă, dar și lugubră. Este un Crăciun și sfârșitul unui An. E o lună a reînnoirii. Și recunosc că e o sforțare de ordin terapeutic să nu te gândești la sfârșitul unui an, ci la începutul altuia. Da, e o încercare…

Aleg să-mi încep aceste rânduri cu următorul aforism pe care l-am scris cu un an în urmă:
“Un creion cu gumă de șters are puterea de a-și lua tălpășița, ori de câte ori îi displace dâra lăsată-n urma sa. Cât de bine ar fi să fim și noi niște creioane, uneori.” Nu-i așa?
M-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri care m-au frământat anul acesta, fie ele pur întâmplătoare ca rod al cugetului meu, fie rezultate din experiențe care m-au afectat într-un fel sau altul în decursul anului. Așadar, să începem.
Prea puțin cunoscutul gânditor german, Georg Christoph Lichtenberg ne îndeamnă la luciditatea limitelor noastre:
“Îndoieşte-te de toate lucrurile din lume, măcar o dată. Până la urmă, ce altceva este noţiunea de Dumnezeu decât personificarea incapacităţii noastre de a înţelege?”
Inadaptarea noastră de toate soiurile la această lume ne face întrebători, confuzi, nelămuriți, agasanți.
Întrebările pe care ni le punem, și la care nimeni nu ne îngăduie un răspuns, fac din existența noastră o mare incertitudine. Să ținem cont că întrebările sunt mai importante decât răspunsurile în sine. Fiindcă fără acestea nu ar exista soluții, nici măcar conceptul de soluție (răspuns). A ne îndoi de ceea ce auzim, ceea ce citim, aflăm ori cunoaștem, stă ca dovadă a umbletului nostru lăuntric după adevăr, dreptate și cunoaștere. Ce este adevărul dacă nu o despovărare metafizică? O ieșire din tenebrele monumentalului “nu știu”. Nu vreau să cred că Dumnezeu este tot ceea ce nu înțeleg, și pentru că nu înțeleg, aleg să cred în el fiindcă vreau să înțeleg cândva necunoscutul de-acum.
Limitele umane sunt atât fizice cât și metafizice. Metafizica este preocupată, dragi cititori, de cele ce nu se văd la noi. De ceea ce sălășluiește înlăuntrul trupurilor noastre. Toți avem zbateri, cutremure și exaltări pe care tradițional le categorisim în emoții sau sentimente. Eh, tocmai astea sunt componentele metafizicii umane.
Anul acesta am deosebit de preocupat de gândul că nu știu, deși mă aflu în posesia unei anumite cunoașteri. Eterna negație a cunoașterii, care mă trimite cu gândul la paradigma lui Socrate (știu că nu știu nimic), iată calea spre înțelepțire.

Rene Descartes face următoarea afirmație: “Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est.” (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există) Iată că prin metoda îndoielii poți ajunge la adevăr.
Descartes ne învață dacă nu gândești nu ai cum să realizezi că exiști ca element distinct în haosul acestui univers. Nu ai cum să înțelegi că ai drepturi și obligații. mai întâi de ordin moral, etic. Dar nici nu vei descoperi ce este viata, enigmele existenței tale. Ci simplu, vei rătăci mereu în propriu-ți anonimat. În momentul în care realizezi plinătatea existenței tale, cauți simetria. Cealaltă jumătate a existenței noastre, pentru a fii simetrici, este în Dumnezeu. Prin metoda îndoielii poți pune în dezbatere personală intervenția unui Creator în existența ta și a celor care au dat naștere celorlați până la tine. Pentru că exiști, trebuie să existe o creație, deci un Creator. Iar un creștin niciodată nu se va gândi la o realitate paralelă de tipul Matrix, ori la extratereștrii, ci la însăși Dumnezeu. Armonia exterioară și interioară care ne animă trupul nu putea fi creată decât un Absolut, adică Dumnezeu.

Credința în existența lui Dumnezeu nu înseamnă tolăneala într-un concept finit pe care să nu-l depășești rațional sau interpretativ. Înțelegerea că există Dumnezeu însemnează începutul unui nou drum al înțelepciunii. Iar oamenii nu-l înțeleg pe Dumnezeu fiindcă preferă să se știe străini de Adevăr, de cunoaștere, de înțelepciune. Și cum ce e nou, rar e adevărat; ce-i adevărat, rar e nou. Gnoseologia științifică (cea mai agreată de om) încă e-n război cu adevărata înțelepciune ce rezidă în revelația Dumnezeirii. Am evoluat noi cumva? Iată că și evoluția are propriile sale scurtături, de evitare a căii fundamentale spre rădăcina a toate câte există, Dumnezeu.

“Ce binecuvântare ar fi dacă ne-am putea deschide şi închide urechile la fel de uşor cum ne deschidem si închidem ochii”, mai spune Lichtenberg. Din lipsa unei vieți triumfale, românii obișnuiesc să se laude compătimindu-și destinul. Nicăieri nu am întâlnit atât sadism și bocet în orice moment al zilei, la toată lumea. Majoritatea dintre noi am devenit niște morminte ce împrăștie doar miresme ale palorii, ale tribulației, și-ale sfârșelii. Am ajusn atât de nemulțumiți și de mofturoși încât nici simplitatea nu ne mai încântă. Suntem plictisiți de toate, nu și de tristețe. Cred că peste secole acest interval de timp va fi consemnat în istoria noastră națională ca fiind, numaidecât, o vreme a Marii Tristeți.

Anul acesta am înțeles cât de importantă este Pacea Inimii. Fără pace totul e-n dezacord, totul e fals și haotic. Să fim cu băgare de seamă că orice alunecare a noastră, prin faptă sau gând, de la simetrie ne afectează în rău. Fără armonie ne pierdem sănătatea, ne pierdem liniștea psihică, sufletească, ne încețoșăm perspectivele și ne vlăguim de energia continuității. Am înțeles că e important să ne urmăm calea, în ciuda vorbelor rele pe care le auzim despre noi. În ciuda batjocurilor tăcute sau aruncate în față. Cuvintele oamenilor sunt mai trecătoare decât noi înșine prin această lume. Cu ele ne putem îmbolnăvi, ne putem însănătoși, dărâma ori edifica. Cu ele putem învinge sau pierde, încuraja ori jigni. Să ne ținem departe așadar de cuvintele prin care am putea elogia nebunia și imbecilitatea umană. Suntem datori măcar cu fapta și vorba să acționăm ca atare, fiindcă Creatorul ne-a înzestrat cu rațiune, nu ne-a părăsit în condiția protozoarelor sau a celenteratelor. Putem învinge, putem triumfa în viață creionând frumusețea și simetria în relațiile cu semenii noștri. Putem fii mai buni de atât fiindcă suntem fracțiune din Dumnezeu.
Să nu ne gândim mereu la eșecurile suferite pe câmpul de bătălie al vieții. Nu este vreun rost în a te scufunda în supărări și regrete. Resemnarea e urgentă. Să nu uităm de noi, fiindcă fără un EU solid, ființa noastră riscă surparea. Adu-ți aminte de tine, ca de-acum înainte să nu-ți mai înjosești sinele prin uitare. Ești cineva atât timp cât te gândești la tine și nu lași pradă uitării însemnătatea ta. Uitarea de sine e o dovadă de ignoranță lăuntrică.

Îmi îndrept gândul spre țara mea. Nu pot face slalom printre nemulțumirile pe care le am vis-a-vis de poporul din care mă trag. Când privesc în jurul meu și văd doar oameni dezinteresați, pasivi, superficiali, clevetitori și ascunși, flegmatici, mulțumiți cu puțin și cu jumătăți de măsură, cu interese carnale și bănești, sceptici și lași, lacomi și insensibili, materialiști și nevrednici, inculți dar îngâmfați, bărfitori și plini de discordie, oameni care te înjoșesc de fiecare dată, te împiedică atunci când ți-ai luat avânt, te scuipă când te simți împlinit, îți ciuntesc aripile când râvnești la altitudine, te desconsideră când simt o valoare în tine, te izolează când vrei să răzbești deasupra incapacității lor native, îmi vine să renunț…
Dacă ar fi să devin un realist-pragmatic, să renunț la a mai spera într-un ideal aproape utopic legat de acest popor, aș pleca departe fără a mai privi îndărăt. România este țara jumătăților de măsură, a rușinii induse, a superficialității, a neseriozității și a vorbelor în van. Trebuie să existe și pentru “Dezamăgire” o capitală planetară. Asta gândeam și acum cinci ani, asta simt și-acum. Mă tot lupt cu interpretarea realității noastre, dar vectorii amorali care ne personifică societatea sunt de neclintit.
Am scris prea multe despre sfințenia acestui pământ (România) și despre stupizenia acestui popor ingrat. Mă cutremură gândul că scriu lucruri care plictisesc pe cei de care atârnă schimbarea.

La sfârșitul acestui an mă văd mai mult decât eram odinioară, în celălalt Decembrie. Iar asta mă încântă. Anul viitor ne rezervă multe. Multe dintre cele bune, dar și dintre cele rele. Să fim cu băgare de seamă.
Important este să punem în practica vieții noastre această deviză pe care mi-o asum în întregime: Timpul e o faptă consumată. Viața e un timp care se consumă-n fapte. Viața te trăiește cu ajutorul timpului, fiindcă tu nu ești decât un timp al unei fapte care s-a consumat deja.

Rămâneți treji și fără frică, cataclismele sunt doar o mică parte a destinului nostru. Și ce e un cataclism dacă nu o schimbare, pe care noi avem datoria să o transformăm în Bine!

Cu încredere în Voi,
Adrian Sereș

România. Patria din mine, din noi toți.

adi tricolor

“Și-a mea frunte ți se-nchină 
Ca-naintea unui sfânt,
Căci, deși copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină,
Pe pământ.”
Scumpă Țară Românească, George Coșbuc

Înainte de toate, mă simt dator față de cititorul meu să fac o diferențiere prin definirea celor doi termeni atât de folosiți astăzi: naționalism, patriotism. În primul rând patriotismul reflectă acel sentiment de dragoste, de devotament față de țara și poporul din care faci parte. Poporul este conținutul țării, iar existența celor două este sine-qua-non. Iubești poporul, iubești țara. Asta înseamnă patriotismul. Pe de altă parte, naționalismul reprezintă conștiința de apartenență activă la o națiune ridicată la nivel de dragoste și mândrie față de naționalitatea pe care o avem. În acest context, mândria naționalității transcende limitele cetățeniei, devenind o înzestrare politică și culturală, un atuu intrinsec.

Dar ce este Patria? Iată o întrebare cu care m-am întâlnit încă din băncile școlii. Ea este însăși Țara în care eu și tu trăim, și ai cărei cetățeni suntem. Este tocmai mediul social, cultural și politic în care se mișcă un popor conform cutumelor, tradiției și nazuințelor sale istorice. Indiferend de nivelul de pregătire, toți cetățenii au cunoaștere despre apartenența lor la o națiune, așa cum pe de altă parte știu că aparțin unei familii. O familie caracterizată prin limbă, credință, trecut și alte însușiri specifice.

Cu toate acestea, eu privesc patriotismul ca pe o dimensiune valorică a națiunii noastre, demnă de întreaga noastră prețuire. Privesc patriotismul ca pe corola de minuni a acestui popor, prin mijlocirea căruia neamul nostru și-a încununat trecerea sa prin istorie prin martiriu, anduranță, conservare și supraviețuire sub obrocul apăsător al imperiilor cotropitoare. Credința în forțele proprii au făcut din patriotismul nostru o armă invincibilă, care în timp ne-a eliberat de lanțurile vasalității, ale ocupaționismului austro-ungar și sovietic și a tuturor regimurilor totalitate care ne-au îngrădit visele, aspirațiile și convingerile comune.

Dimitrie Cantemir face următoarea afirmație curioasă: ” Scrisul istoric are menirea de a elibera iubirea de patrie, amor patriae, din robia sentimentelor și a miturilor și de a o reconcilia cu adevărul…”. Iată, stimate cititor, cât de importantă este lectura istoriei propriului popor. Cunoașterea istoriei zidește în conștința fiecăruia dintre noi bastioane ale adevărului la timpul trecut, stopând avansul pe care mitologiile abjecte și egocentrice și le croiesc în mentalitatea noastră colectivă. Istoricul Nicolae Iorga, un alt mare român, completează simetric spusele lui Cantemir: “Cel care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și recunoaște mama.” Dar și “Cine uită, nu merită.”
A-ți cunoaște trecutul este o responsabilitate fundamentală, mai întâi morală și civică, iar apoi intelectuală. Mihai Eminescu, poetul nostru național, culminează: “Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.”
Nu poți înțelege dragostea de țară dacă nu i-ai citit trecutul. Din acest motiv îndemn toți tinerii să citească istoria poporului român.

Cred că putem îndrăzni asumarea unui patriotism autentic și echilibrat dar plin de substanță, fără a ne ancora în zgura populismului, a ipocriziei și fanfaronadei. Generațiile de români care prin faptele lor au precedat timpul nostru istoric prin luptă, curaj și afirmare, au îndrăznit, în vremuri și mai tulburi, să rostească adevărul și să-l reamintească pentru a nu lăsa loc de ambiguitate și zugrăveală propagandistică, chiar dacă de cele mai multe prețul pentru dârzenia lor se făcea prin martiraj. Acest adevăr care se împletește cu patriotismul autentic trebuie așezat la temelia atașamentului nostru față de țară și nu față de oareșce delir mitologic. Acest patriotism autentic în vremuri ca acestea are datoria de a-și revendica adevăratele-i caracteristici, precum domnia legii prin constituționalism, demnitate și merituozitate.

Patriotismul real, dragii mei, este principala atitudine, comportamentul esențial pe care-l putem opune unui sistem politic care ne-a obișnuit cu impostura verbului, cu hoția industrializată, cu minciuna francă și cu răutatea unei democrații care a întors țara împotriva propriilor cetățeni.
Domnia legii, exprimată de atâtea ori prin statul de drept, nu constituie doar un set de garanții tehnice și abstracte asupra drepturilor și libertăților noastre, ci statul de drept este însăși osatura în jurul căreia căreia se articulează viitorul națiunii noastre democratice. O țară demnă, o țară compatibilă cu valențele democrației este o țară care-și respectă legile la fel cum își glorifică credința în Dumnezeu. Țara noastră, România, trebuie să rămână expresia clară a intervenției lui Dumnezeu în destinul poporului român. Patriotismul poate însemna tot ceea eu și mulți tineri din această țară negăm atunci când ne gândim la hatmanii din parlament și guvern. Patriotismul înseamnă pentru mine egalitate în drepturi, egalitate în protejarea drepturilor, egalitate în fața legii, și a suporta cu stoicism orice tentație a disperării în acele momente când totul pare să se fi năruit.
O țară frântă, o țară sfârtecată cu cetățeni care nu și-au pierdut speranța este o țară care se vindecă de pe o zi pe alta.

Unii mi-ar spune că patriotismul este un element devenit mult prea fad, incert și abstract astăzi. Nu intenționez strădanii politico-etimologice, nu vreau să mă lupt cu morbiditatea culturală a unor regimuri barbare care au răsucit direcția acestui termen sublim în favoarea propagandei partidelor lor. Da, uneori putem considera că patriotismul este un termen compromis, și orice reșapare ar fi în van, derizorie. Însă, intenționez să-l fac pe cititor să înțeleagă că, deși trăind în plinătatea exacerbării modernismului, patriotismul trebuie să rămână în comportamentul oricărui cetățean conștient, indiferent de coloratura pielii, de proveniența culturală și socială, indiferent de limba pe care o rostește, ca o identitate unică, o caracteristică de care să nu se dezică. Patriotismul înseamnă tocmai mândria de a nu ține cont de diferențe, ci de a te regăsi vizibil în valorile țării, culturii și poporului din care te tragi. Patriotismul înseamnă să vorbești liber despre aceste valori, fără resentimente, fără constrângeri, fără jenă. Sentimentul patriotic înseamnă să respingi eticheta, discreditarea și nevrednicia pe care alte popoare încearcă să ți le atribuie.

Știu că patriotismul există. Totuși, el încă rămâne un sentiment palpabil în fibra națiunilor lumii ăsteia. Nu cred că e o caracteristică inventată, asemeni unui produs, și pusă în brațele popoarelor. Faptul că sentimentul patriotic a fost profund demonetizat prin abuzul propagandei unor regimuri, nu îl face să nu mai existe. În fond, cred că el trebuie să se limiteze strict la ce simte cetățeanul, la fel ca și credința religioasă. Nu văd oportună impunerea sa ca pe o alternativă viabilă în contextul democrației. Cetățenii trebuie să o recunoască, să o frecventeze, să și-o asimileze pentru ca mai apoi s-o scandeze, s-o aclame cu forță. Patriotismul trebuie să rămână o atitudine pe care cetățeanul s-o îmbrățișeze nesilit de nimeni. Astfel sentimentul patriotic va deveni o stavilă în calea tuturor abuzurilor îndreptate împotriva cetățenilor. Mulți, prea mulți afirmă că patriotismul este un cult al Iadului, oul din care ies vertiginos războaiele. E un adevăr pe jumătate adevărat. Fiindcă atât timp cât patriotismul nu devine garanția unui aparat de propagandă politică, un instrument meschin de reperare a vrăjmașilor virtuali, el rămâne doar ceea ce este: un adeziv al solidarității, al regăsirii sinelui colectiv, al identității și apartenenței la o familie compactă, la o familie care ridică la rang de lege unitatea în diversitate. Patriotismul nu înseamnă șovinism sau iredentism, exclusivitate și marginalizare. Înțeles cu adevărat el devine prima școală care te face să înțelegi umanitatea. Pentru că familia nu-și învață copiii să ucidă, să se învrăjbească, ci să devină servi destoinici ai păcii între oameni.

Patriotismul autentic denunță nerespectarea legii și a bunăstării poporului, însă susține fericirea, propășirea și ascensiunea țării. Haideți ca din mândria de a fii român să dăm o altă conotație faptelor politice din această țară. Fiindcă înainte de toate, a fii român înseamnă o Altitudine, iar pentru asta este nevoie de fapte pe măsură.

Să rămânem la înălțime. Asta să ne fie marea străduință.
La mulți ani, români! La mulți ani, România!

Cu speranță și recunoștință,
Adrian Sereș

Războiul rece: o istorie cu lumini și umbre (1947-1989)

adrian seresEuropa postbelica avea sa fie impartita in doua sfere de influenta. Eveniment profetit de premierul britanic W. Churchill la Fulton in statul Missouri, SUA, (in prezenta presedintelui american H.S. Truman) prin afirmatia: “De la Stetin din Marea Baltica, pana la Trieste in Marea Adriatica, s-a coborit o Cortina de fier de-a lungul Europei”.
In spatiul european, regiunile ocupate de aliatii occidentali au format guverne de factura democratica, pe cand in zonele estice europene s-au format state cu guverne comuniste, aflate sub tutela Moscovei.
Razboiul Rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relatiilor intre SUA si URSS, fiecare dintre acestea fiind in fruntea unor grupari de state de mare forta, intre 1947-1989.

Razboiul a fost “rece” deoarece relatiile diplomatice dintre cele doua puteri s-au opacizat, dar niciodata nu s-au implicat intr-un conflict armat direct. Conflictul se baza si pe o diferenta de ideologii, intre sistemul capitalist American si sistemul totalitar al URSS. Exista un conflict nedeclarat intre SUA si URSS inca din perioada precedenta Razboiului Mondial, dar datorita neimplicarii SUA in treburile europene (doctr. Monroe) iar cea a preocuparii fata de problemele interne a URSS-ului, a determinat ca Europa sa fie arena principala a disputelor politice. In timpul razboiului cei doi mari “actori antagonici” au luptat impotriva Germaniei naziste; dupa infrangerea nazismului, Europa era ruinata din punct de vedere economic si statal, insa in scurt timp a devenit clar faptul ca statele europene nu puteau fi comparate cu SUA si URSS- acestea devenind superputeri pe plan mondial.

Dezideratele comune din timpul razboiului s-au dispersat rapid, mai ales din momentul in care ambitiile sovietice din estul-european au devenit clare si ostentative. Prezenta sovieticilor in sfera estica a fost decisiva pentru a impune in: Polonia, Ungaria, Romania, fosta Iugoslavie si Albania guverne de factura comunista, care au reusit apoi sa suprime orice opozitie. Aceste state satelit devenisera controlate atent de URSS, in aceste conditii, democratiile occidentale au sesizat planul de dominatie mondiala al miscarii comuniste condusa de sovietici atat in plan European cat si Asiatic.

Pentru pastrarea unui control total, statele comuniste s-au izolat de restul continentului astfel creandu-se “blocul comunist” sau parafrazandu-l pe W Churchill – “Cortina de fier”. In 1947, presedintele american H. Truman, preocupat fiind de securitatea Greciei si a Turciei a enuntat “doctrina Truman”- prin care SUA au fost de acord sa sprijine statele libere care luptau impotriva incercarilor de subjugare sau a opresiunilor externe”. Aceasta doctrina se arata clara ca fiind impotrivitoare intentiilor expansioniste a comunismului spre Vest. SUA a venit in ajutorarea statelor europene devastate de razboi cu un nou proiect numit: “Planul Marshall” (1948-1952), care grabea procesul de refacere a structurilor de stat postbelic si facea facea mai putin posibila exploatarea comunista a celor nemultumiti .

Ca reactie la proiectele Truman si Marshall, sovieticii au conceput “Kominformul” – o organizatie ce avea sa coordoneze actiunile partidelor comuniste aflate in ambele parti ale Cortinei, in conditiile in care statele democratice din vest prezentau proliferarea tardiva a prezentei ideologice comuniste prin intermediul diverselor partide noi constituite.
Puterea blocului sovietic a fost consolidata odata cu:
•   Lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948, care i-a adus pe comunisti in fruntea conducerii statului.
• Victoria comunistilor chinezi condusi de Mao Tzedun impotriva nationalistilor lui Chiang Kai Shek din razboiul civil.
Dominatia sovietica asupra miscarii comuniste internationale a avut de suferit odata cu rebeliunea politica a lui Tito, ce a ales sa se dispenseze de Moscova urmandu-si propriul drum, declarandu-se politic: independent fata de tutela sovietica. Sciziunea in plan continental european, dintre blocul sovietic si occident a fost completa odata cu blocada berlineza din intervalul ‘48-’49. Aceasta a avut loc ca urmare a divizarii Germaniei intre SUA-Marea Britanie, Franta-URSS.

Sectorul sovietic estic fusese deja inclus in frontierele comuniste. Aceste frontiere ocupau si o portiune din capitala istorica, Berlin, si ea la randul ei impartita intre puterile ocupante. Partea de vest a capitalei prezenta un avanpost al capitalismului pe cand in interiorul blocului sovietic, exista o sursa de tensiuni si dispute interminabile. In consecinta nemultumirilor crescande, in iunie 1948 sovieticii decid sa izoleze capitala prin intreruperea traficului rutier si feroviar. Ca raspuns la actiunile comuniste si anume, ascensiune la puterea Cehoslovaca cat si blocada Berlinului, a determinat aliatii occidentali in 1949 sa fondeze Pactul Atlanticului de Nord (NATO) care reunea SUA si Canada alaturi de puterile vest europene, intr-o alianta militara. Odata cu admiterea Germaniei in cadrul Pactului (1955), a determinat crearea unei aliante similare in blocul sovietic- Pactul de la Varsovia.

Era Nucleară Postbelică

Principalul motiv de constituire a acestor aliante a fost crearea noilor arme termonucleare. SUA isi demonstrasera forta atomica deasupra Hiroshimei si Nagasaki-ului in data de 7-9 august 1945. In aceste conditii URSS in 1949 si-a construit propriile bombe atomice pe fondul susceptibilitatii Americii de a exercita o politica de amenintare atomica asupra URSS. Ulterior ambele parti au conceput bombe cu hidrogen, rachete si alt armament de acest gen. In cele din urma s-a ajuns la un acord prin care se recunostea pericolul apocaliptic planetar in conditiile extreme de declansare al vreunui atac nuclear.

Era Hrușciov

Lupta pentru extindere sau mentinere a fortelor politice a fost reprezentata de traditionalul conflict coreean (non-nuclear) din intervalul 1950-1953. Atunci cand Coreea de Nord (comunista) a atacat Coreea de Sud, astfel SUA si Puterile Aliate au atacat fortele opresoare ce se apropiau periculos de bazele americane amplasate atat in Japonia cat si pe tarmul estic al Coreei de Sud. Mai apoi a urmat si implicarea Chinei iar in cele din urma s-a ajuns la un punct mort.; fortele stagnand de-a lungul raului Yolu. Dictatorul sovietic Stalin a decedat in 1953, successor fiindui Nikita Hrusciov. Noul lider a modificat celel mai multe aspecte ale regimului Stalinist, desi URSS a ramas sub tutela unui singur partid. Pentru a-si dovedi bunele intentii ale destalinizarii, acesta a dizolvat kominformul si a inceput o noua doctrina a “convietuirii pasnice”, eliminand ideea cum ca un conflict intre Est si Vest ar fi inevitabil, bazandu-se pe un system concurential de forte planetare bipolare: “Cea care va avea mai mult success va elimina pe cealalta” –N. Hrusciov.

Criza Rachetelor Cubaneze – cea mai grava criza postbelică

In 1959, revolutionarul Fidel Castro a preluat puterea de la Batista printr-o lovitura de stat, apoi in urma unor dispute cu SUA s-a aliat blocului comunist-sovietic. SUA nu a agreat prezenta unei influente comunsite in regiune pe motiv ca era considerata intotdeauna ca facand parte din sfera sa de influenta, in plus, Cuba se afla la o distanta relative mica de coasta continentului American. Esecul rusinos din “Golful Porcilor” de invazie SUA in spatiul Cubanez, sustinut de oponentii exilati ai lui Castro, a cauzat instalarea unor rachete sovietice pe insula. Cand SUA a aflat de amplasarea rachetelor, l-a determinat pe presedintele Kennedy sa opereze la o blocada navala pentru a stopa transporturile sovietice cu rachete ce arau deja pe drum.
Pentru o perioada de timp s-a crezut ca temutul razboi nuclear avea sa inceapa intre cele doua superputeri antagonice. In cele din urma URSS a renuntat la actiunile de transport al armamentului nuclear spre Cuba, acceptand sa retraga rachetele. Aceasta a fost o infrangere pentru sovietici, dar Kennedy a evitat sa-l umileasca pe Hrusciov. In urma acestor evenimente extrem de periclitante pentru civilizatia lumii, i-au indreptat pe cei doi lideri spre luarea unori masuri de evitare a unor potentiale confruntari destructive in absolut. Desi au existat acorduri bilaterale vulnerabile, acest fapt nu a stopat continuarea cursei inarmarilor. Intre anii 1960 si 1970 blocul sovietic a ramas aparent puternic cu toate ca ruptura dintre cele URSS si China a complicat relatiile internationale. Inca din perioada lui Hrusciov, liderul comunist chinez se arata refractar principiilor hruscioviene si refuza categoric sa fraternizeze in continuare cu politica si diplomatia proliferata de sovieticii post-stalinisti.

Era Leonid Brejnev

Sub conducerea lui Leonid Brejnev (1964-1982), arsenalul nuclear al Uniunii Sovietice i-a acordat o pozitie cel puțin egalitara in raport cu SUA; chiar si flota sovietica a fost extinsa iar influenta URSS in lumea a treia era in continua crestere, deoarece in numeroase tari interventia sovietica dicta si orchestra implementarea sistemului de partid unic comunist.
SUA se inpotmolise in Vietnam, implicand tot mai multe trupe si echipament militar, fara a reusi sa infranga guerilele din Vietnamul de Sud, sustinute de statul comunist din Nord. Distrugerile survenite in urma numeroaselor bombardamente din Vietnam, operate de americani a revoltata puturi largi ale opiniei publice astfel incat politica adoptata in cadrul conflictului a fost cu effect demoralizant pentru SUA.
In 1979, armata sovietica a intervenit in Afghanistan, in lupta dintre mujahedini si talibani, pentru a sustine un instalarea unui guvern de aceeasi orientare si s-a trezit ca fiind implicata intr-un conflict costisitor si umilitor de tipul celui din Vietnam. Actiunea fiind declarata un “fiasco-total” atat de protagonisti cat si de istorie. Adevaratele slabiciuni ale URSS au iesit la iveala abia in 1980 cand succesorul lui Carter, Reagan- un anticommunist convins- si-a dat acordul pentru un sistem balistic numit “Star-Wars”.

Sfârșitul războiului rece și politica de dezarmare Gorbaciov-iană: 8 aprilie 1985

In 1985, Mihail Gorbaciov a devenit presedintele URSS-ului; ascensiunea lui la putere a soldat consecinte decisive asupra Razboiului Rece.
Concentrat asupra reformei interne, Gorbaciov, a realizat ca Uniunea Sovietica numai putea face fata cursei inarmarilor nucleare avand la fond economia in declin. Gorbaciov a inteles legaturile care se stabileau intre reformele interne si detensionarea relatiilor internationale, de aceea a extins principiile “noii gandiri” imediat peste granita.
Pe 8 aprilie 1985, el a anuntat suspendarea amplasarii sistemului de rachete SS-20 in Europa, conceputa ca o miscare indreptata in directia rezolvarii problemei rachetelor cu raza medie de actiune. Mai tarziu, in acelasi an, Gorbaciov a propus ca americanii si sovieticii sa reduca impreuna arsenalele la jumatate. In octombrie, el a facut prima sa vizita ca lider al Uniunii Soviertice in strainatate, in Franta.
In noiembrie, in timpul summit-ului sovieto-american de la Geneva, desi nu s-au facut nici un fel de intelegeri, Gorbaciov si presedintele american Ronald Reagan au inchegat o legatura personala foarte stransa si au cazut deacord asupra unor noi intalniri.
In ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai indrazneata miscare pe arena internationala, atunci cand a propus eliminarea rachetelor cu raza medie de actiune din Europa si strategia sa de eliminare a tuturor armelor nucleare pana in anul 2000 (denumita “Propunerea din ianuarie”). El a initiat si procesul retragerii trupelor sovietice din Afganistan si Mongolia pe 28 iulie.

Pe 11 octombrie 1989, Gorbaciov si Reagan s-au intalnit la Reykjavik, Islanda, pentru a discuta problema reducerii numarului de rachete cu raza medie de actiune din Europa. Spre uriasa surprindere a consilierilor celor doi, cei doi au cazut de acord asupra eliminarii sistemelor de racheta din spatiul european si asupra limitarii numarului de capete nucleare a fiecarei parti la 100. In mod incredibil, cei doi au cazut de acord sa elimine toate armele nucleare in 10 ani din acel moment (1996), in loc de anul 2000, cum propusese initial Gorbaciov. Cu toate acestea, intrunirea poate fi privita ca un esec in actiunea de eliminare a tuturor armelor nucleare. Intelegerea celor doi avea sa fie incununata de semnarea tratatului cu privire la rachetele cu raza medie de actiune (asa-numitul Tratat INF) in 1987.

In cursul anului 1988, Gorbaciov anunta ca Uniunea Sovietica va abandona doctrina Brejnev, permitand astfel tarilor din blocul rasaritean sa-si hotareasca independent politica interna. Aceasta politica a neinterventiei in afacerile interne ale tarilor membre ale Pactului de la Varsovia, s-a dovedit cea mai importanta reforma in domeniul politicii externe.
Abrogarea doctrinei Brejnev a condus la revolutii in Europa rasariteana in anul 1989, in timpul carora comunismul s-a prabusit in toate tarile aliate URSS-ului. Cu exceptia Romaniei, toate revolutiile anticomuniste din blocul rasaritean au fost unele pasnice. Gorbaciov a hotarit incetarea ajutorului acordat regimurilor comuniste satelitare Moscovei din spatiul est-european, regimuri ce avea mai tarziu sa se prabuseasca, in 1989. Totodata a asigurat si prima diminuare a arsenalului nuclear astfel incat uniunea sovietica o luase pe calea democratiei. In decembrie 1989, Gorbaciov si Bush au anuntat incetarea Razboiului Rece.

Implicații asupra sistemului Internațional în era post-război rece

Referitor la sfarsitul razboiului rece, din perspectiva cursului istoric al politicii internationale, putem afirma ca economia sovietica centralizata s-a prabusit in fata economiei capitaliste a occidentului. Dar si SUA au avut un pret de platit, si anume: uriasul deficit bugetar din perioada Reagan, necesar finantarii inarmarilor, a atras dupa sine dezvoltarea retelelor criminale, a saraciei publice, dar și a somajului.
Rusia post-sovietică numai este o putere mondiala, ci doar una regionala, care se bucura de tot sprijinul posibil din partea fostului mare adversar, SUA. Problemele de ordin intern precum lipsa fondurilor pentru gestionarea si conservarea arsenalului nuclear si chimic, secesiunea republicilor caucaziene, impreuna cu agravarea manifestarilor teroriste islamice fac necesara conlucrarea Rusiei cu SUA, UE si alte state interesate in mentinerea unui echilibru international. Terorismul a devenit un fenomen general, din Bali la New-York sau din Moscova la Londra.

Incepand cu sfarsitul sec. XX, SUA si-au propus construirea unei noi ordini mondiale, punand la loc de cinste valorile sale interne. Puterea militara americana va ramane fara rivali in viitorul apropiat. Dar competitia in plan economic va deveni tot mai acuta. Si atunci ne intrebam: nu se va intampla ceva asemanator cu colapsul sovietic in fata americanilor, in ciuda paritatii militare? Exportul de civilizatie si democratie de tip occidental nu este la fel de binevenit in zone diferite. Cel mai graitor exemplu este reactia afganilor si irakienilor fata de vestici, in ciuda faptului ca regimurile dictatoriale care ii oprimau au fost eliminate de catre acestia. Astazi cel mai puternic exemplu pentru intreaga planeta este reactia anti-occidentala urmata de actiunile teroriste extrem de asimetrice ale Statului Islamic, prin organizatia arhi-cunoscuta ISIS.

Relatiile China-SUA sint bazate pe respect reciproc si parteneriat, insa “chestiunea Taiwanului” este deosebit de delicata. Incurajata de inglobarea Macao si Hong-Kong, China va face tot posibilul pentru intoarcerea la patria mama a Formozei. SUA, care in ultimii 50 de ani au avut relatii speciale cu acest teritoriu, din principiu nu se pot dezice de politica dusa pana in prezent. Tot in zona Asiei, Japonia isi sustine cu mai multa fermitate solicitarea fata de Moscova de retrocedare a Kurilelor de Nord, ocupate la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Coreea de Nord, o tara comunista autarhica, in ciuda problemelor sociale interne pe care nu le recunoaste, duce o politica de inarmare balistica si nucleara ce poate destabiliza echilibrul in Extremul Orient.

Daca tot am abordat problematica politicilor spatiului Asiatic, trebuie sa spunem cateva cuvinte si despre Iran; Pana in 1979, relatiile americano-iraniene erau deosebite. Sahul era un important aliat al occidentului in partea de sud a URSS, cu enorme rezerve de hidrocarburi. Pentru a fi pastrat in sfera de influenta vestica americana, Sahul avea acces, contra-cost, bineinteles, la cea mai inalta tehnica militara a SUA. Revolutia islamica condusa de Ayatolahul Khomeini a facut ca Iranul sa vada in SUA, Israel dar si in URSS, intruparea necuratului pe pamant. Astazi, dosarul nuclear Iranian este un razboi al nervilor, pe care in moduri diferite, incearca sa-l atenueze SUA, state membre ale UE (Germania, Franta, M. Britanie), ONU (prin AIEA). Un eventual conflict cu Iranul ar avea consecinte de neimaginat: pretul petrolului ar creste foarte mult; Israelul atacat, ar putea riposta, asteptandu-se si o reactie de raspuns din partea tarilor islamice (arabe sau nu). Probabil ca, la nivel mondial, rolul ONU va trebui revazut. Totodata este de luat in consideratie solicitarea unor noi puteri (Japonia, India, Brazilia) de a li se recunoaste pozitia si astfel a obtine un loc de membru permanent in Consiliul de Securitate.

Adrian Sereș

____________

Bibliografie:

1. ZORGBIBE, Charles, Histoire des relations internationales, Tome II, Paris, Hachette 1995                                                                                                   2. KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. ALL, 2002.
3. CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, Bucureşti, Ed. ALLFA, 2000.
4. CALVOCORESSI, Peter, Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice, Iaşi, POLIROM, 2000.
5. FONTAINE, André, Istoria războiului rece. De la războiul din Coreea la criza alianţelor. 1950-1967. Vol. 3. , Bucureşti, Ed. MILITARA, 1993.
6. MOTOC Iulia ; Serban F. Cioculescu, Manual de Analiza a Politicii Externe, Bucuresti ed. POLIROM, 2010
7. NYE S. Joseph jr., Descifrarea Conflictelor Internationale, Bucuresti, ed. ANTET, 2005.
8. MIROIU Andrei; Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de Relatii Internationale, Bucuresti, ed POLIROM, 2006.
9. DOBRESCU Paul, Geopolitica, Bucuresti, ed Comunicare.ro, 2008
10. MILZA, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX.Vol. 1. Sfârşitul lumii europene (1900-1945), Bucureşti, Ed. ALL, 1998.
11. UNGUREANU Radu-Sebastian, Securitate, Suveranitate si Institutii Internationale, Bucuresti, ed. POLIROM, 2010.
12. HARRISON, Ewan ; Sistemul International dupa Razboiul Rece, Iasi, ed Institutul European, 2004.
13. POPESCU, Lucian ; Istoria Recenta a Politicii Mondiale, Bucuresti, ed Corint, 2010.
14. FRUNZETTI, Teodor ; Solutionarea Crizelor Internationale, Iasi, ed. Institutul European, 2006

“Omul nou” între capitalism urban și conservatorism cultural

adrian seres

Reacția cerebrală a unei națiuni în confruntarea sa cu abordarea post-modernă a “Omului Nou” ar trebui să semene cu prudența unei Mimoze*.
Câteva gânduri: Să ne rezumăm la fenomenul “urbanizării”. Ce-a însemnat practic urbanizarea pentru cultura poporului român? Nimic altceva decât momentul în care țăranul român și-a lăsat vaca în câmp sub un cer furtunos, pentru a pleca cu bocceaua în spinare către intreprinderile orașelor.
Iată cum a început asanarea culturii și tradițiilor românești. Industrializarea și capitalismul, ca exponenți ai acestui fenomen social perpetuat până în prezent, au fost doar câteva ingrediente ale unei momeli ideologice. Poate din acest motiv avem pâlcuri de cultură și tradiție la nivel național, și nu o mediterană culturală conservată posterității (copiilor noștri). Restul e viteză, corporate, smartphone, minimalism, asimetrie și mimetism fad.
Asta să însemne evoluția? Dezbărarea omului de practicile sale primare și sensibile prin însăși sistemul care ar trebui să încurajeze opusul? Atunci democrațiile occientale, la nivel conceptual, proliferează același rahat al regimurilor totalitare, cel al Omului Nou. Adică, un om, care după instaurarea noului sistem, trebuie resetat, inoculat, redus la tabula rassa, pentru a fi programat să raționeze mecanic în parametrii fixați de o elită ocultă. Iată toate datele ecuației, iar una dintre ele, una soft, a fost urbanizarea/centralizarea. Fiindcă într-un context centralizat sistemic, masele pot fi corijate mult mai ușor. Dacă sunt răsfirate prea mult în teritoriu, pericolele sunt multiple, iar comanda politică superfluă. Istoria, prin întinderea sa, a păstrat în ceață diabologia acestui fenomen. Însă astăzi, pe fondul rezultatelor urbanizării (la pachet cu globalsimul, europenismul și euro-atlantismul), putem analiza și demasca golurile lăsate în conștiința materială și imaterială a societății. Orice regim politic comportă în fibra sa o lecție a compromisului, a pierderii irecuperabile, a reformelor rapace, a jupuirii valorilor ancestrale.

Adrian Sereș

*Mimoza – Numele mai multor specii de plante erbacee sau lemnoase, cu frunze compuse și cu flori mici, roz sau albe, care la cea mai mică atingere se repliază (Mimosa).

Ce este filosofia? Un răspuns celor care se întreabă în tăcere.

adrian seresÎntr-un articol recent al prof. Gabriel Liiceanu, acesta rememorează următorul dialog cu filosoful Alexandru Dragomir: “Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru. „Aha, deci scrieți!”, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. „Și atunci de ce nu publicați?”, am continuat. – „Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!” – „Atunci de ce scrieți?” – „Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.” – „De ce?” – „De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!” – Contributors.ro – 

Mulți dintre cei care ne înconjoară privesc cu împietrire sceptică dragostea noastră (a câtorva) pentru filosofie. Iar asta ca și cum am frecventa ocultismul, mantrele distrugerii “normalului”. Filosofia a devenit o obscenitate, un element constituant intelectului care astăzi te marginalizează, te discreditează, te înjosește.
Curios lucru, în condițiile în care până acum 60 de ani, toate “creierele” semnificative ale lumii civilizate erau cultivate în școlile de filosofie și drept. Dacă ar fi să ne aplecăm asupra studiilor juridice, trebuie să precizăm că avem înaintea noastră o materie ce presupune o cunoaștere îndeaproape a naturii instrinsece a dreptului, a cărei formă nu poate exista în absența spiritului. Iar spiritul legii este expresia unui set de rigori filosofice asamblate de istorie și cultură. Legea (in concreto) este o emanație divină, menită să impună o structură logică, alternantă și echilibrată între indivizi. Această idee o găsim la Platon, Hegel, Kant, Montesquieu, Machiavelli, Hobbes, Toqueville etc. Istoria dreptului este istoria filosofiei societății umane.

Nu puține au fost persoanele care m-au întrebat ce înseamnă filosofia?

Filosofia înseamnă dragostea de înțelepciune. Iar filosoful este o persoană care odată ce s-a contopit cu cunoașterea, descoperă celorlalți valențele adevărului-adevărat, practic roadele revelațiilor sale “metafizice” în calea sa spre înțelepciune.
Acest proces al cunoașterii din interiorul filosofiei (numit de filosofie: epistemologie/gnoseologie) reprezintă în același timp cea mai complexă înțelegere a simplității, respectiv cea mai simplă înțelegere a complexității – științelor, naturii, spiritului, universului etc.
Înțelegerea aspectelor ce fac obiectul analizei filosofice necesită exercițiu consecvent, atenție incisivă, lentoare și răbdare multă. Poate din această cauză majoritatea operelor filosofice traduse în limba română rămân prăfuite pe rafturile librăriilor. Filosofia este exponentul (ostentativ) al răbdării, iar într-un secol caracterizat de viteză biologică și cuantică asemenea practici intelectuale par medievale, nefrecventabile, ieșite din trend.
În adolescență filosofia mi-a încetinit rebeliunea, fiind practic o ascuțitoare a gândirii. Iar cum faptele sunt rezultatul gândirii noastre, filosofia mi-a îndreptat acțiunile spre o direcție diferită de a celorlalți de-o seamă cu mine. În cazul meu, alergarea după cunoaștere a avut și implicații negative, mă refer la cel mai cadrul solitudinii și tăcerii, cele mai indicate în timp de studiu și mediație. Pe de altă parte, singurătatea poate fi și templu dar și temniță, după cum frumos spune un scriitor autohton. Există pierderi irecuperabile atunci când îți asumi îndeplinirea unor obiective intelectuale, mai ales când tinerețea pare să fie cea mai dulceagă perioadă din viața noastră. Cu toate astea, lectura și scrisul mi-au modelat ființa, ca rațiune și spirit. Dar vine o vreme în viața fiecărui om când din tot ceea ce ai acumulat trebuie să pui în practică, iar cu atât mai mult să-i înveți pe cei mai umili în cunoaștere. Datoria morală cu care m-a investit studiul filosofiei este să transmit celor curioși sau contrariați, din ceea ce am învățat și înțeles. Nu am dreptul să manifest egolatrie, fiindcă astfel toate de până acum ar fi fost în van. Iată cum te învață filosofia să gândești lumea, fie că e vorba de mediul înconjurător, fie că e vorba de oameni.

Asupra rostului unei gândiri filosofice

Filosofia ca revelație a adevărului lăuntric în perspectiva lui Platon este redată cel mai bine în faimoasa alegorie pe care acesta a lăsat-o umanității, intitulată sugestiv Mitul Peșterii. Mai multe despre acest mit îi las pe cititorii mei să afle individual din cărți sau de pe site-uri de specialitate. Pe de altă parte, tot Platon considera că filosofia nu este scop în sine, ci o cale către cunoaștere. Iar cum înțelepciunea ca stare absolută nu poate fi accesată de nimic ce-I omenesc, va trebui să ne resemnăm cu “cunoașterea” ca proces evolutiv, tranzitoriu spre orizonturi incerte. Filosofia este conform lui Platon o “Artă a răsucirii” dinspre devenire, sensorial (simțuri), către ceea-ce-este. Practic ascensiunea sufletului către locul inteligibilului, în condițiile în care (spune Platon) lumea noastră sub-lunară este o copie imperfectă a perfecțiunii. (aflată în gestiunea zeilor, a inteligibilului.)

Prin urmare, reiau întrebarea: Ce este practic filosofia? De menționat este că încă din vechime marii erudiți s-au oprit asupra acestei interogații. Din punct de vedere etimologic, cuvântul “filosofie” ne trimite la un posibil răspuns: în greaca veche “philosophia” reprezintă “iubire de înțelepciune”. Mai simplu, filosofia fiind cheia pe care trebuie să o folosească gândirea noastră pentru a avea acces la odăile cunoașterii. Deci, filosofia este tocmai cunoasterea de dragul cunoașterii, adică cunoașterea dezinteresată. Odată practicată, în rutina mentalului nostru filosofia devine un mod de a trăi, un factor determinant al caracterul uman.
Marile teme puse în discuție în cadrul larg al filosofiei, în speță despre rostul și sensul filosofiei, continuă să rămână și astăzi un teren fertil pentru cele mai aprige controverse purtate și repurtate în marea agoră a intelectualilor lumii. Menționez că în vastitatea filosofiei exista o multitudine de orientări, școli, curente, fiecare promovând o anumită perspectivă asupra “a toate câte sunt”.

Cum au tratat alții definiția și sensul filosofiei?

Ce este filosofia în linii generale am aflat, o iubire dezinteresată a înțelepciunii. Un mijloc prin care ne putem depășii condiția și atinge înțelepciunea, îndumnezeindu-ne ori păstrându-ne departe de tot ce nu-i concret-cognoscibil.
Dar pentru orientările consacrate și școlile de gândire înființate de civilizații dau o specificitate aparte Filosofiei. Practic fiecare e cu filosofia sa, un cult al scindării științifice intrată în accepțiunea chiar și a celor care nu gândesc universalist acest domeniu.
Aristotel, filosof grec și urmaș al lui Platon, consideră că filosofia reprezintă cunoașterea primelor principrii și cauze supreme care au menirea să explice întreaga existență. Pe altă parte, Immanuel Kant cunosideră că filosofia poate însemna cunoaștere doar atât timp cât se respectă traiectoria conceptelor. Deopotrivă, Kant mai considera că filosofia poate fi obiectul cercetării limitelor cognitive ale omului. (La Kant întâlnim dualismul gândirii A PRIORI, respectiv A POSTERIORI – vă recomand să căutați individual informații despre acest două raționamente.)
Apropiindu-ne de modernitate, G.F. Hegel considera că filosofia reprezintă cunoașterea rațională a absolutului. Iar Ludwig Wittgenstein care afirma că filosofia este o activitate a mentalului uman pentru a ne clarifica gândurile.
Revenind la constatările spațiului intellectual germanic, mult constetatul Martin Heidegger aprecia că filosofia este doar o analitică a existențialului prin care pot fi investigate modalitățile de existență proprii existentului uman. (concept cunoscut în literatura de specialitate ca și: DASEIN)
Pe lângă filosofii analitici, mai există o categorie de teoreticieni care susțin propensiunea (concentrarea) filosofiei spre universalitate, prin tendința ei de a cuprinde întreaga realitate. Ei afirmă că filosofia este o concepție generală despre lumea aceasta, în toată plinătatea existenței sale. Prin instrumentele științifice ale acestei metode filosofice, se încearcă practic identificarea celor mai clare determinații realității, ale substanței din conținut, care poate fi redusă și conceptualizată la nivel microfizic ori ridicat la scara macro a universului ca întreg, ca origine pentru devenirea cosmică și finalitatea sa.
Alt curent de gândire consideră că filosofia este studiul existenței însăși, în totalitatea sa. Iar în privința filosofiilor speciale precum etica ori etica filosofică menționez că sunt la rândul lor metode total dezinteresate ce privesc aspecte e odin ontic sau ontologic. (ramură a filosofiei care studiază ființa, trăsăturile generale ale existenței)

În loc de încheiere: De ce să citesc cărți de filosofie? La ce mă ajută?

Filosofia ca material de studiu și cercetare este principala graniță dintre oameni. Cei curioși, cei însetați după răspunsuri, cei care pun multe întrebări și nu se mulțumesc cu superficialul obscur al sistemului de educație al statului, sunt cei mai indicați pentru a păși în această frumoasă artă a gândirii dincolo de bariere. Înainte de a întâmpina filosofia, înainte de a te strădui să o înțelegi trebuie să accepți ideea că ești ignorant, că mai este loc de înțelepciune. Dacă ai o părere prea suverană despre tine, s-ar putea ca filosofia să te pleznească urît. Omul este o ființă perfectă în creația sa, dar în substanță e o capodoperă a erorilor divine. Fapt pentru care filosofia ca și instrument al cunoașterii, te îndreaptă spre regăsirea sinelui. Adevărata ta valoare există doar când realizezi cât de specială și unică este existența ta în acest timp istoric. La fel și cu viața pe care o ai, una dintre marile revelații ale filosofiei este să te facă să înțelegi că viața e un perpetuum mobile, un contratimp din fașă, o alergare spre un neant ireductibil și incognoscibil.
Așadar, dacă ești interesat de filosofie îți recomand, ca etapă inițiatică, să începi cu filosofii greci, de pildă: Dialogurile lui Platon (cu operele Republica sau Phaidon) dar și operele lui Aristotel (printre care Metafizica și Politica). Încearcă de fiecare dată să citești pe internet (Wikipedia) despre acești mari filosofi. E indicat să cunoști date biografice despre autor, astfel vei simți la un alt grad contopirea ta cu lectura.
Îți recomand să te îndrepți și spre Immanuel Kant, spre trilogia Critica Rațiunii Pure, Critica Rațiunii Practice și de Judecare. Îți recomand să te interesezi și Rene Descartes, Soren Kierkegaard, ori Ludwig Wittgenstein cu opera Tractatus logico-philosophicus, sau Baltasar Gracian (Oracolul).
Între filosofii români poți găsi operele lui Emil Cioran, chiar îți recomand să sorbi din cupa mizantropiei și a nihilismului carpatic. Fiindcă lumea această nu înseamnă doar lumină ci și întuneric. „Fiindcă fără Dumnezeu omul este un simplu animal rațional care vine de nicărieri și merge spre nicăieri”, îți recomand să privești filosofia și din unghiul creștinismului citindu-l pe Petre Țuțea cu opera Între Dumnezeu și neamul meu. Îl ai la dispoziție pe Mircea Eliade (Sacrul și Profanul), Lucian Blaga (Trilogia cunoașterii), Constantin Noica și jurnalul său, pe Alexandru Dragomir (Semințe), Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Andrei Cornea ori chiar Petru Creția (Luminile și umbrele sufletului).
Ți-l recomand pe Friedrich Nietzche cu toată opera sa. Sau pe preferatul meu Arthur Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare Vol. I-II). Îţi sugerez să-i lași deoparte pe M. Heidegger (Ființă și Timp; Despre eterna reîntoarcere a aceluiași) sau pe G.F. Hegel (Fenomenologia spiritului) – pe aceștia să-i cunoști doar când ai o convingere solidă asupra curentelor filosofice pe care le agreezi sau nu, cu argumente bine fixate.

Închei prin a sublinia nevoia ca tinerii să citească filosofie. Practic această știință este chintesența inteligenței umane. Deși în secolul XXI a fost aruncată în torpedoul librăriilor și a bibliotecilor, ei trebuie să i se ofere atenția cuvenită. Filosofia a fost principalul mijloc prin care civilizațiilor au interacționat cultural, politic, economic și militar. Fără ea am fi rămas încremeniți în fază de proiect.

Citește. Pune-ți multe întrebări. Caută singur răspuns la ele prin filosofie. Nu ai dreptul să rămâi ignorant!

Adrian Sereș