NU MAI ÎNJURAŢI ARADUL! Scrisoare către cei veşnic nervoşi

10676265_1572407916311932_940475953582681643_nAradul nu este un “oraş penibil” şi nici măcar un “oraş decandent” după cum spunea cineva acum 2 ani la un eveniment public. Mă dor cuvintele de ocară spuse la adresa oraşului meu de baştină, la fel cum mă rănesc şi batjocurile la adresa naţiunii române. Dacă în fruntea Aradului sunt încă persoane neinstruite, fără habar despre potriveala dintre interesul public şi corecteţea unei hotărâri administrative, asta nu face din Arad, oraşul atâtor visători, poeţi, scriitori, diplomaţi, artişti, actori, regizori, dascăli, oameni de mare calibru, inventatori şi academicieni, un oraş penibil. Fac apel la decenţa lingvistică a unor oameni de la care am mari aşteptări. Însă, mă întreb, deopotrivă, ce pot primi de la un om care aruncă cu noroi, zi-lumină pe Facebook împotriva unui alt om pe care nu îl suferă organic? Eu m-am retras din spaţiul public pentru că am înţeles că şi dacă sunt treaz ori dacă dorm, oamenii răi la fel de bine înmuguresc.
Măcar voi ăştia de la care ştiţi că am pretenţii, vă învit să scuipaţi nimerind ţinta, fiindcă în jurul nostru e Aradul. Aradul nu înseamnă campanie electorală, nu înseamnă Falcă sau Bulumac, Căprar sau Ciupe, Luca sau Caba, Ando sau alţi heruvimi ai scenei publice. Aradul nu înseamnă cocalari, cluburi în care nu se mai fumează decât în toalete, Mercedesuri, fiţe şi terase care se îmbuibă cu caldarâmul. Defetismul şi nihilismul nu ştiu să fi fost curente înălţătoare în istoria popoarelor lumii. Critica constructivă riscă în majoritatea cazurilor să se confunde cu reversul ei, să ramolească, să instige la ură mutuală, să scandalizeze până şi cea mai abilă tăcere. Oraşul nostru nu merită asemenea ofrande salivare: oraş de căcat, oraş penibil, oraş de doi lei, Aradul e de rahat, mizeria asta de oraş, gunoiul ăsta de oraş, jegul ăsta de oraş ş.a.m.d. Cuvintele pe care voi le publicaţi rămân ancorate în memoria celor mai tineri care vă citesc. Ce cred copiii noştri despre acest oraş, când tot ce citesc despre acest creuzet în care ei îşi modelează iniţial destinele, este denigrator, deplorabil, deficitar, de râsu-plânsu’. Îi urmăresc pe unii arădeni, de câţiva ani încoace, că şi-au făcut un obicei în a vorbi de rău comunitatea în care trăiesc. O numesc rahitică axiologic, secată sociologic, inexistentă cultural, administrativ sinucigaşă, economic mitomană şi decadentă în restul categoriilor. Pur şi simplu, lozinca Aradul contează a devenit puerilă, sterilă, ilară. Din rândul celor care obişnuiau să promoveze frumuseţile discrete ale Aradului s-au ridicat cei mai vehemenţi iacobini, deghizaţi în vajnici apărători ai unei pseudo-societăţi civile. Politica ne învaţă că societatea civilă într-o democraţie prost exersată devine un element inerent al actului politic mârşav. Pentru că nu prea mai există societate civilă în Arad, clasicele nemulţumiri şi revendicări ale ong-urilor s-au transformat rapid în canibalism propagandistic de campanie electorală.
Îi rog cu tot respectul pe cei care se simt vizaţi de rândurile mele să-mi trateze mesajul ca atare, o solicitare firească din partea unui tânăr care nu poate fără Arad, care a renunţat şi îndurat multe pentru a rămâne alături de marea sa dragoste, oraşul natal Arad.
Îi rog, totodată, să se desprindă de păcatul generalizării unui electorat care votează altfel. În fond, asta e democraţia, câştigă cel mai iscusit strateg, cel mai credibil, ale cărui fapte puse în sprijinul cetăţeanului sunt cele mai răsunătoare. Nu cred că pot fi catalogat un imbecil dacă nu-l votez pe Bulumac, un ateu dacă nu votez cu Caba, un ne-patriot dacă nu votez cu Luca sau un bou dacă nu-l votez pe Falcă. Eu nu pot vota la Arad, ci în comuna Fântânele, aşa că argumentul “Aradul penibil”, pentru mine, e ca şi cum ai intra cu cizme mizerabile de grajd în Sfânta-Sfintelor. Certaţi-vă între voi, oamenii, rupeţi-vă prieteniile, suduiţi-vă familiile, copiii, amantele, vehiculaţi toate cretinismele lumii, bârfiţi-vă, bateţi-vă, scuipaţi-vă în hotarul delatorilor universali, apostaziaţi pe cine vreţi, invocaţi-l pe Ţepeş, plângeţi după Ceauşescu până leşinaţi, băgaţi-vă sulele în tot ce mişcă, arătaţi cu degetul încotro doriţi voi, dar nu-mi înjuraţi Aradul. Nu ştergeţi din memoria copiilor ultimele crâmpeie de onoare din fibra oraşului nostru. Ele sunt ultimele vestigii ale trecutului nostru onorabil. Nu mai confundaţi Aradul cu dramoletele voastre politice.
Aradul este tocmai povestea vieţilor noastre, penibilă sau glorioasă.

Adrian Sereş

Europa: cum să nu te îmbeți cu apă rece

12642430_1749627311923324_2409644489105516577_nCitesc destul de multe prostii despre Europa, mai ales despre importanța acestei Uniuni Europene. Dincolo de propaganda pe care trepădușii de partid o fac cu un delir deșănțat, naiv și necalculat, a scrie despre evenimentele pozitive și negative din sânul Europei, implică, cu precădere, cunoașterea temeinică a istoriei acestui continent. Nu e sănătos să-l judeci pe un om după prima impresie, la fel cum nu e indicat să faci afirmații despre o Europă a cărei trecut ți-e total străin. Și ceea ce mă irită și mai mult e că tot acest potpuriu de barbarisme cu iz intelectual pe care le citesc aici, în această uzină de narcisism, sunt scrise de tineri implicați în dinamica politicii românești de mâine.
Să trecem la subiect. O bună parte din opinia “publică-gânditoare” din ultima perioadă s-a axat pe o idee ieşită parcă din neant si care pentru unii pare nespus de bizară: crearea Statelor Unite ale Europei. OK. Înţeleg aiureala, dar nu trebuie romanţată beleaua care deja ne sufocă destul de vizibil, doar pentru că aparţinem acestui club select de state ale UE. N-are rost să romanţăm ceea ce pe toate gardurile arată a dramă. Sunt eurosceptic şi mă declar ferm împotriva subsidiarităţii de orice fel în raport cu instituţiile supranaţionale. Nu pot închide ochii când popoarele, în prostia lor, îmbrăţişează ideea de suprapunere a suveranităţilor.
Și pentru a nu da curs altor interpretări obtuze despre gândirea mea, câteodată radicală, explic aici succint în câteva puncte esența euroscepticismului meu:
1. Nu consider că UE va funcționa vreodată ca o reală uniune politică, fiindcă interesele, orgoliile și natura mentalităților dintre state sunt foarte diferite, în majoritatea cazurilor diametrial opuse.
2. Forțarea sau mimarea consensului prin compromis sistematic, aduce Europa în dimensiunea antagonismelor de ordin financiar și politic. Urmarea acestui fenomen va înclina apetența electorelor din țările membre spre facțiuni naționaliste, extremiste, ceea ce va presupune un clivaj sigur între statele membre și Bruxelles.
3. Proasta gestionare a crizei refugiaților a aprins torța individualismului politic. Practic, UE a resuscitat elemente ideologice care trebuiau să rămână inerte în memoria războiului rece. Prevalarea celulelor naționaliste în Europa, precum cele din Polonia și Ungaria, va schimba total soarta acestei uniuni greu încercate.
4. Uniunea economică este într-un fel vie datorită globalizării și mondializării, prin urmare varietatea nuanțelor induse de conceptul UE rămân…așa cum sunt….nuanțe. Nevoia oamenilor dată de limitarea resurselor generează și va continua să genereze o uniune economică în sens universal.
5. România în UE a fost o chestiune asupra căreia nu noi am decis, la fel cum nici astăzi noi nu decidem. Refugiul în ideea că prin apartenența la o uniune europeană, centralizată, vom scăpa de hoții ăștia de cai, ce-au făcut din România cea mai coruptă țară din UE, este o crasă iluzie. Doar atât, am schimbat macazul răbdării noastre. Astăzi nu-i mai așteptăm pe liberatorii de peste ocean, ci pe belgieni, pe francezi, pe italieni, pe britanici, pe nemți etc. Închei aici explicația despre euroscepticism.
Continuare la ideea primară: Fiindcă identific în această ardenţă pseudo-intelectuală destul de multe lacune de ordin istoric, ideea revoluţionară şi nemaipomenită a Statelor Unite ale Europei îşi află rădăcina în alte şi alte precedente, încercate acum multe primăveri de lideri europeni mult mai iscusiți în ale politicii și diplomației decât cei de azi. Începem cu Pierre Dubois care în secolul al XIV-lea vorbea despre unificarea lumii creştine din Europa sub cupola unei Confederaţii de State Europene gestionată de un Consiliu al Europei. În secolul al XVII-lea Ducele de Sully a făcut o propunere de creare a unei Armate Europene, ceea ce am şi avut la mijlocul sec. XX în “persoana” Uniunii Europei Occidentale, instituţie tocată la summit-ul NATO-Lisabona 2010 şi absorbită de coaliţia nord-atlantică în iulie 2011. Rămânem încă puțin în secolul al XVII-lea, pentru a-l aminti pe William Penn care vorbea de crearea unei Diete Imperiale în Europa condusă de un Parlament European.
În secolul al XIX-lea, Pierre-Joseph Proudhonne are si el o propunere similară de creare a unei Federatii de state europene. (vă las pe voi să aflați despre era vorba) În secolul al XX-lea în perioada interbelică (după un război devastator în Europa) intentiile de unificare se intensifică: dinspre Austria apare pentru prima dată propunerea de creare a Statelor Unite ale Europei (în 1923) după modelul american, se propune crearea în sânul Ligii Natiunilor a unei grupări cu numele de Uniune Europeană. Toate aceste precedente politice, diplomatice și militare demonstrează că ideea de a crea Statele Unite ale Europei nu este una nouă, ci chiar mai veche decât însăși Europa pe care o cunoaștem.
Mă văd confruntat cu necesitatea redactării unui eseu/articol/material în care istoria construcției Europei, mai curând a Uniunii Europene să fie pe înțelesul tuturor. Mai ales al tinerilor, la a căror corectă analiză și percepție țin foarte mult. 

Adrian Sereș

Mesaj către tinerii din politica arădeană

39059_427114886632_86562_nPoliticienii din Arad, aproape toți, au un limbaj greu de asimilat vreunui regn.

Citesc pe parcursul zilei două sau trei declarații cu caracter cică politic în care limba română, practic, este legată fedeleș de stâlpul infamiei și ucisă violent prin lapidare.
Asasinatul lingvistic este tot mai frecventat și la nivelul tinerimii din partidele politice (cu filială) arădene. Câțiva fruntași de seamă ai stângii și dreptei politichiei locale se ceartă între ei, zi-lumină, ca niște cobzari matrafoxați pe motiv că s-a terminat mustul din cauza celuilalt. Rigoarea primitivă a limbajului e de factura unei răfuieli între copiii din curtea școlii. Forme de cuvinte fără fond, barbarisme și platitudini, intutilități și pâre ca-n clasa a II-a. Vă întreb acum: Cui îi pasă de asemenea șicane de bodegă?

Citesc declarațiile (reiau) cică politice ale unor “lideri politici” și mă îngrozesc cu gândul că indiferent de voia mea ca cetățean, trebuie să mă încredințez realității că asemenea personaje hilare și obscurantiste vor conduce într-o bună zi instituțiile locale și naționale.
În ceea ce mă privește, de convingere sunt național-liberal, republican 99% cu o subtilă propensiune monarhistă, și tocmai din cauza asta mă centrez cu critica asupra celui aflat în calitatea de politician, dar și a celui cu veleități asemănătoare. Am încredere în instituții, le susțin, dar nu am încredere într-un politician care pozează în atot-știutor…cu atât mai puțin într-un tânăr neinstruit, neșlefuit, neinițiat dar guraliv peste măsură. Tocmai acest tip de tânăr politician vorbește mult și prost. Studiul gândirii apriorice ar fi de maxim folos.
Dragi tineri care vă visați mari bărbați de stat într-un de-dorit-viitor, cizelați-vă! Cunoștințele voastre politice nu se rezumă la conferințele pseudo-educative la care vă trimite (onorant) partidul. Cu apa de ploaie nu scrii istorie.
Vă apreciez pentru implicarea voastră (care seamănă mai degrabă cu martiriul pentru partid), dar dacă tot vă puneți în slujba cetățeanului, rămâneți ai cetățeanului, nicidecum patrupedul docil al vreunui ins meschin cu bani. Tinerii au rolul de a schimba macazul într-un partid. De a îmbunătăți, iată până și limba română, sfârtecată fără preget de atâtea decenii încoace. Nu mă implic în politică fiindcă nu mai există politică în România. În detrimentul supraviețuirii ei, au apărut pepiniere mafiote și instituții iacobine, scena publică devenind practic o mare ghilotină pentru seniorii voștri.
Vă rog, respectați-vă vectorul ideologic, rămâneți ai cetățenilor, luptați pentru bunăstarea socială, străduiți-vă cu învățătura pentru a deveni profesioniști, faceți diferența prin intelect, iubiți-vă țara informal (că de formalități ni-s sătui cu toții), arătați-ne că nu sunteți o extensie a analfabeților și cretinilor care vă dirijează în partide, nu vorbiți când habar n-aveți, nu cotiți la stânga dacă vă proclamați de dreapta. Tăceți, ascultați, asimilați ca să acționați.
Vă provoc să ne uimiți pe noi toți ăștia care nu avem nici cel mai mic dubiu că delirul vostru politic e mult prea trecător ca să ne demonstrați contrariul.
Cizelați-vă!

Adrian Sereș

Constelația Eminescu pe cerul românesc

adrian seres„Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui, nici gând”
– M. Eminescu –

Trag cortina începând cu afirmația unui eminescolog incurabil, Petru Creția, pe care o găsesc la fel actuală, la fel de vibrantă și problematică în zilele noastre: “De dragul câtorva prejudecăți entuziaste mai nimeni nu-l citește cu adevărat pe Eminescu, iar cât se citește se citește, superficial și mărginit la câteva poezii rău consacrate de școală. Eminescu tinde tot mai mult să devină “Eminescu”, ceva pus deoparte în lada de zestre a nației și de care ești mândru că se afla acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă vremea să se întample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o lărgire și o adâncire a cunoașterii și a înțelegerii noastre. Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Și cu atât mai dificil, cu cât el singur generează, prin vrajă și prin cântul versurilor sale, mirajul facilității.”

Azi, 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, ne fălim că Eminescu încă există și ne atinge unduios cu poezia sa, dar și că am ajuns într-acolo să ne regasim mai mult în el, în creația sa. Mai mult ca oameni, ca neam şi ţară. Eminescu rămâne pentru poporul nostru piatra unghiulară a sufletului românesc. Iar nădejdea mea este că posteritatea va continua să-l omagieze cum se cuvine, nedându-l uitării. Am fost odată întrebat: Ce înseamnă pentru mine poetul Mihai Eminescu? I-am răspuns că Eminescu înseamnă tot ce-i mai frumos și mai înălțător într-un român. Pe dinapoi și pe dinainte, pe dinlăuntru și pe dinafară, sălășluiește-n noi ceva din fragilitatea geniului său. Iar asta definește comoara umană a culturii românești, de a expune filosofic o lume nemaivăzută, neînțeleasă și nebănuită, cum altfel, decât prin versuri. Din comoara aceasta, câte-un bănuț de aur sălășluiește în fiecare dintre noi.

Petre Țuțea, țăranul imperial, filosoful pe care-l îndrăgesc cel mai mult, afirma spre sfârșitul vieții că Eminescu poate fi calificat: “sumă lirică de voievozi”.

Să privim așadar la câteva dintre aprecierile marilor gânditori români despre poetul care a schimbat conotațiile poeziei universale, pentru totdeauna.

Marele criticul literar, Titu Maiorescu, formatorul și părintele spiritual al ”Junimii”, spunea despre marele poet: “Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

În cartea dedicată vieții și muncii creatoare a lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Lucian Blaga vorbea, în ”Spațiul mioritic”, despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

Un scriitor notoriu al literaturii românești, Mihail Sadoveanu, exprima foarte limpede această idee: ‘‘Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”.  Istoricul Lucian Boia îl zugrăvește pe marele poet în cea mai nouă carte a sa pe care i-o dedică integral: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului.”

Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”. Cum îl definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

“Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, iată un distih stingher al lui Mihai Eminescu, pe un colţ de manuscris, ce l-a copleşit pe filosoful Constantin Noica. Mihai Eminescu este considerat, de filosof, ca fiind “Omul deplin al culturii româneşti”. El adăuga următoarele: ”Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea’: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Se vorbește des despre absolutizarea justificată a geniului eminescian, ba chiar ajungându-se la a-l considera “Românul absolut”. Nimic mai corect de-atât. Fiindcă absolutul în necuprinderea sa este o noțiune cu valoare, oarecum, calificabilă. El devine incalificabil în momentul în care încerci să-l descalifici prin comparație. Poți califica Absolutul ca având o valoare infinită, superioară celorlalte valori fizice.
Pe de altă parte, absolutul nu e cuantificabil din moment ce îl califici infinit. Calificarea pe care i-o acorzi poate fi validă doar prin estimare. Absolutul își descalifică esența din moment ce îi atribuim o valoare exactă, fiindcă ea nu ține de nici un element fizic care se poate măsura cu valori exacte. Ca urmare, măsura este antipodul absolutului, iar orice reglaj natural devalorizează Incalificabilul. Absolutul ține de metafizica unui univers propriu-zis. Orice transcendere pe care și-o permite rațiunea, constă în invocarea Absolutului. Cel mai sigur, pe lângă divinitate, poetul este un absolut.

Sunt foarte multe cuvinte care s-au spus despre Mihai Eminescu, însă cea mai reușită și mai profundă zugrăvire a sa rezidă din chiar cuvintele sale.
”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” Eminescu a trezit poporul român din negura medievalismul spiritual, a platitudinilor de manieră gotice și fricii de grai. Eminescu este însăși imnul poporul român, port-stindardul identității românești între străini. Să-l sărbătorim dar cum se cuvine, citindu-l și meditând la versurile pentru a căror simetrie a trudit atât de mult.

La mulți ani prințului inimii românești, Mihai Eminescu!

Adrian Sereș

Nădejdea revederii în veșnicie

little-prince-cannes-film-festival-7Luciei mele, 

Începutul acestui an sună ca și melodia aceea funebră pe care o cântă soldații din trompetă “Silence” în vreme de doliu național. Poate v-o amintiți. Dacă nu, atunci imaginați-vă cel mai cumplit recviem. Dacă m-ar întreba cineva: Cum ți-a fost până acum de la Revelion? Aș răspunde: O mare de cimitire și două fracturi ale inimii…

Nenorocul, implacabilul destin, ceasul cel din urmă al fiecăruia dintre noi au făcut ca în primele câteva zile ale lunii ianuarie să mă părăsească tatăl vitreg al logodnicei mele, Lucia, dar și prietenul meu de suflet, profesor și frate în credință, dl. Cristian Moisescu. Ironia sorții a făcut să ajung cu noroiul din Cimitirul Eternitatea în noroiul cimitirului din satul Târnova. De parcă lutul mi-a blestemat umbletul.

Îmi vin în minte câteva cuvinte dintr-un epitaf pe care l-am găsit în cimitirul Belu din București: “Obinuiește-te. Ai să treci și tu pe-aici.”

Am rămas mai singur și mai nefericit. Atât pot spune despre sentimentele care mă încearcă. Privind spre ceea ce învățăm cu toții din evenimentele plăcute sau deloc plăcute, înțeleg acum cât de săraci, neputincioși și goi suntem înaintea morții. Înaintea neființei, a atemporalității și nimicniciei noastre suntem niște paiațe, ca păpușile alea pe care le confecționam în copilărie din coceanul de porumb.

Vă îndemn să înțelegem că orice bogăție materială pe care o realizăm pe acest pământ ne aduce doar bucuria trupească, care nu contează nici cât un grăunte în veșnicia ce urmează. Venim de nicăieri, trăind în singurătatea lăuntrică, pentru a pleca într-un Necunoscut etern. Ce rămâne după între oameni este uitarea. Însă ceea ce am trudit și-am realizat pentru Dumnezeu acele fapte vor rămâne în picioare. Asta m-au învățat cei doi care-au plecat dintre noi, Cristian Moisescu și Rațiu Gheorghe.
Când mă gândesc la ultima pierdere, pe care o identific cu o profundă suferință personală, îmi vin în minte rândurile unui scriitor român, Cristian Popescu:
“Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima ta răsuflare. Să respir în fiecare an, de ziua mea, câte-o gură. (…) Tu ai murit de 10 ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.” – Despre tata şi noi.

Afecțiunea pe care i-am purtat-o tatălui Luciei m-a făcut să plonjez într-un asentiment mai adânc decât adâncul. M-am simțit laolaltă cu familia strivit de șocul despărțirii. De eterna neîntoarcere a sa între noi. E greu când experimentezi asemenea momente, fiindcă ești obligat să te alini cu amintirile pe care le mai ai proaspete în minte. Cauți după cuvinte pe care ți le-a adresat defunctul, dar și cuvinte pe care i le-ai adresat. Clipe de greutate, sau clipe de exaltare când râdeai în hohote la masă. Am avut privilegiul să fiu lângă tatăl Luciei în momente de suferință, când chiar și internat în spital fiind îmi vorbea despre răutatea acestei lumi, corectivele pe care ar trebui să le aducem societății și despre importanța lui Dumnezeu în viețile tinerilor. Era un lucid incurabil, cu inima ancorată în Cer. Ce interesant, nu-i așa, când întâlnești un om care se gândește la Cer? Atipic, aș spune.

La fel era și profesorul Cristian Moisescu. Singurul meu prieten care mă saluta de fiecare dată așa: “Te sărut cu dragoste, dragul meu Adrian..”

E cumplită despărțirea, fiindcă dârele pe care le pricinuiește sunt niște răni adânci peste care “nevoia-de-a-fi-iarăși-împreună” aruncă pumni de sare. Iar sarea peste-o rană e devastatoare. Dar sarea coagulează, vindecă, cicatrizează. Din dureri provine orice vindecare, cum tot din dureri sfâșietoare se naște viața, noi. Asta este matricea existenței noastre. Povestea noastră începe cu o suferință și se termină tot cu o suferință. Dar mai presus de aceste două extreme e important cum trăim între ele două.

Auzisem o vorbă acum câțiva ani care sună așa: “Când te-ai născut, tu ai plâns şi lumea s-a bucurat. Trăieşte-ţi viaţa în aşa fel încât atunci când vei muri, lumea să plângă şi tu să te bucuri.”
Am văzut mult plânset, multe lacrimi, multe regrete și suferințe adânci. Asta înseamnă reușita vieții pe care au trăit-o cei doi oameni dragi mie. Au plecat triumfători din chinul acestei vieți incorecte. Ce mare orgoliu să ai când reușești să-ți autodepășești destinul. Să-l înfrunți vitejește. Să lași prin el o amprentă în inimile celor care te vor aminti cu duioșie mulți ani în viitorul de după tine. Atât cel care mi-a fost mentor cât și cel care trebuia să-mi fie socru, prin viața lor și învățătura care mi-au dat-o am înțeles adevărul unor versuri dintr-o cântare creștinească: “Să se vadă-n a ta viață din iubirea lui Isus, fii scrisoare sfântă scrisă chiar de mâna dulce a Domnului Isus.” dar și de versetul biblic: “Cristos în voi, nădejdea slavei.”

Nu am să uit multe dintre îndemnurile celor doi oameni care m-au format. I-am ascultat, am vorbit cu ei, am petrecut clipe de tăcere și de grai din care doar înțelepciune am cules. Iar Cristo-centrismul lor m-a copleșit pentru totdeauna.

Gândul că va veni o clipă când va trebui să plecăm de pe acest pământ, mă îngrozește uneori. Ba chiar întotdeauna. Iubesc poate prea mult viața. Însă nădejdea mea e că dincolo de capacitatea mea de cuprindere și înțelegere a veșniciei este că există un Ceva, dincolo de mormânt. Dincolo de lacrimi, de morbiditate, de despărțire și…știți voi…acel clasic adio.

Eu nu le spun Adio! celor doi pe care nu-i mai am lângă mine, ci aleg să le spun “La revedere, pe curând!”. Va veni clipa când am să-i revăd, am să-i strâng în brațe și-am să le mulțumesc că și datorită lor am ajuns în Împărăția Cerurilor, o veșnicie împreună cu Dumnezeu Tatăl.

Dar pentru că sunt om, defect, fragil, resentimentar, adică om…regret că nu voi avea bucuria să am un socru care să mă felicite și să-mi spună că e mândru de ginerele său. În ziua nunții noastre, alături de mireasa mea vom ridica privirile spre cer și îi vom zâmbi celui care ne va supraveghea fericirea! Nu am să te uit niciodată dragul meu, Rațiu Gheorghe! Odată cu tine a murit o lume, dar și o parte din inimile celor care te-au iubit și prețuit..

Ne vom revedea! Eu știu asta!

Adi.

Fără papion. Impresii și resemnări despre 2015

39059_427114886632_86562_nLuna Decembrie te face să te simți “Decembrie”. E un fel de emoție care în același timp e naivă, dar și lugubră. Este un Crăciun și sfârșitul unui An. E o lună a reînnoirii. Și recunosc că e o sforțare de ordin terapeutic să nu te gândești la sfârșitul unui an, ci la începutul altuia. Da, e o încercare…

Aleg să-mi încep aceste rânduri cu următorul aforism pe care l-am scris cu un an în urmă:
“Un creion cu gumă de șters are puterea de a-și lua tălpășița, ori de câte ori îi displace dâra lăsată-n urma sa. Cât de bine ar fi să fim și noi niște creioane, uneori.” Nu-i așa?
M-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri care m-au frământat anul acesta, fie ele pur întâmplătoare ca rod al cugetului meu, fie rezultate din experiențe care m-au afectat într-un fel sau altul în decursul anului. Așadar, să începem.
Prea puțin cunoscutul gânditor german, Georg Christoph Lichtenberg ne îndeamnă la luciditatea limitelor noastre:
“Îndoieşte-te de toate lucrurile din lume, măcar o dată. Până la urmă, ce altceva este noţiunea de Dumnezeu decât personificarea incapacităţii noastre de a înţelege?”
Inadaptarea noastră de toate soiurile la această lume ne face întrebători, confuzi, nelămuriți, agasanți.
Întrebările pe care ni le punem, și la care nimeni nu ne îngăduie un răspuns, fac din existența noastră o mare incertitudine. Să ținem cont că întrebările sunt mai importante decât răspunsurile în sine. Fiindcă fără acestea nu ar exista soluții, nici măcar conceptul de soluție (răspuns). A ne îndoi de ceea ce auzim, ceea ce citim, aflăm ori cunoaștem, stă ca dovadă a umbletului nostru lăuntric după adevăr, dreptate și cunoaștere. Ce este adevărul dacă nu o despovărare metafizică? O ieșire din tenebrele monumentalului “nu știu”. Nu vreau să cred că Dumnezeu este tot ceea ce nu înțeleg, și pentru că nu înțeleg, aleg să cred în el fiindcă vreau să înțeleg cândva necunoscutul de-acum.
Limitele umane sunt atât fizice cât și metafizice. Metafizica este preocupată, dragi cititori, de cele ce nu se văd la noi. De ceea ce sălășluiește înlăuntrul trupurilor noastre. Toți avem zbateri, cutremure și exaltări pe care tradițional le categorisim în emoții sau sentimente. Eh, tocmai astea sunt componentele metafizicii umane.
Anul acesta am deosebit de preocupat de gândul că nu știu, deși mă aflu în posesia unei anumite cunoașteri. Eterna negație a cunoașterii, care mă trimite cu gândul la paradigma lui Socrate (știu că nu știu nimic), iată calea spre înțelepțire.

Rene Descartes face următoarea afirmație: “Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est.” (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există) Iată că prin metoda îndoielii poți ajunge la adevăr.
Descartes ne învață dacă nu gândești nu ai cum să realizezi că exiști ca element distinct în haosul acestui univers. Nu ai cum să înțelegi că ai drepturi și obligații. mai întâi de ordin moral, etic. Dar nici nu vei descoperi ce este viata, enigmele existenței tale. Ci simplu, vei rătăci mereu în propriu-ți anonimat. În momentul în care realizezi plinătatea existenței tale, cauți simetria. Cealaltă jumătate a existenței noastre, pentru a fii simetrici, este în Dumnezeu. Prin metoda îndoielii poți pune în dezbatere personală intervenția unui Creator în existența ta și a celor care au dat naștere celorlați până la tine. Pentru că exiști, trebuie să existe o creație, deci un Creator. Iar un creștin niciodată nu se va gândi la o realitate paralelă de tipul Matrix, ori la extratereștrii, ci la însăși Dumnezeu. Armonia exterioară și interioară care ne animă trupul nu putea fi creată decât un Absolut, adică Dumnezeu.

Credința în existența lui Dumnezeu nu înseamnă tolăneala într-un concept finit pe care să nu-l depășești rațional sau interpretativ. Înțelegerea că există Dumnezeu însemnează începutul unui nou drum al înțelepciunii. Iar oamenii nu-l înțeleg pe Dumnezeu fiindcă preferă să se știe străini de Adevăr, de cunoaștere, de înțelepciune. Și cum ce e nou, rar e adevărat; ce-i adevărat, rar e nou. Gnoseologia științifică (cea mai agreată de om) încă e-n război cu adevărata înțelepciune ce rezidă în revelația Dumnezeirii. Am evoluat noi cumva? Iată că și evoluția are propriile sale scurtături, de evitare a căii fundamentale spre rădăcina a toate câte există, Dumnezeu.

“Ce binecuvântare ar fi dacă ne-am putea deschide şi închide urechile la fel de uşor cum ne deschidem si închidem ochii”, mai spune Lichtenberg. Din lipsa unei vieți triumfale, românii obișnuiesc să se laude compătimindu-și destinul. Nicăieri nu am întâlnit atât sadism și bocet în orice moment al zilei, la toată lumea. Majoritatea dintre noi am devenit niște morminte ce împrăștie doar miresme ale palorii, ale tribulației, și-ale sfârșelii. Am ajusn atât de nemulțumiți și de mofturoși încât nici simplitatea nu ne mai încântă. Suntem plictisiți de toate, nu și de tristețe. Cred că peste secole acest interval de timp va fi consemnat în istoria noastră națională ca fiind, numaidecât, o vreme a Marii Tristeți.

Anul acesta am înțeles cât de importantă este Pacea Inimii. Fără pace totul e-n dezacord, totul e fals și haotic. Să fim cu băgare de seamă că orice alunecare a noastră, prin faptă sau gând, de la simetrie ne afectează în rău. Fără armonie ne pierdem sănătatea, ne pierdem liniștea psihică, sufletească, ne încețoșăm perspectivele și ne vlăguim de energia continuității. Am înțeles că e important să ne urmăm calea, în ciuda vorbelor rele pe care le auzim despre noi. În ciuda batjocurilor tăcute sau aruncate în față. Cuvintele oamenilor sunt mai trecătoare decât noi înșine prin această lume. Cu ele ne putem îmbolnăvi, ne putem însănătoși, dărâma ori edifica. Cu ele putem învinge sau pierde, încuraja ori jigni. Să ne ținem departe așadar de cuvintele prin care am putea elogia nebunia și imbecilitatea umană. Suntem datori măcar cu fapta și vorba să acționăm ca atare, fiindcă Creatorul ne-a înzestrat cu rațiune, nu ne-a părăsit în condiția protozoarelor sau a celenteratelor. Putem învinge, putem triumfa în viață creionând frumusețea și simetria în relațiile cu semenii noștri. Putem fii mai buni de atât fiindcă suntem fracțiune din Dumnezeu.
Să nu ne gândim mereu la eșecurile suferite pe câmpul de bătălie al vieții. Nu este vreun rost în a te scufunda în supărări și regrete. Resemnarea e urgentă. Să nu uităm de noi, fiindcă fără un EU solid, ființa noastră riscă surparea. Adu-ți aminte de tine, ca de-acum înainte să nu-ți mai înjosești sinele prin uitare. Ești cineva atât timp cât te gândești la tine și nu lași pradă uitării însemnătatea ta. Uitarea de sine e o dovadă de ignoranță lăuntrică.

Îmi îndrept gândul spre țara mea. Nu pot face slalom printre nemulțumirile pe care le am vis-a-vis de poporul din care mă trag. Când privesc în jurul meu și văd doar oameni dezinteresați, pasivi, superficiali, clevetitori și ascunși, flegmatici, mulțumiți cu puțin și cu jumătăți de măsură, cu interese carnale și bănești, sceptici și lași, lacomi și insensibili, materialiști și nevrednici, inculți dar îngâmfați, bărfitori și plini de discordie, oameni care te înjoșesc de fiecare dată, te împiedică atunci când ți-ai luat avânt, te scuipă când te simți împlinit, îți ciuntesc aripile când râvnești la altitudine, te desconsideră când simt o valoare în tine, te izolează când vrei să răzbești deasupra incapacității lor native, îmi vine să renunț…
Dacă ar fi să devin un realist-pragmatic, să renunț la a mai spera într-un ideal aproape utopic legat de acest popor, aș pleca departe fără a mai privi îndărăt. România este țara jumătăților de măsură, a rușinii induse, a superficialității, a neseriozității și a vorbelor în van. Trebuie să existe și pentru “Dezamăgire” o capitală planetară. Asta gândeam și acum cinci ani, asta simt și-acum. Mă tot lupt cu interpretarea realității noastre, dar vectorii amorali care ne personifică societatea sunt de neclintit.
Am scris prea multe despre sfințenia acestui pământ (România) și despre stupizenia acestui popor ingrat. Mă cutremură gândul că scriu lucruri care plictisesc pe cei de care atârnă schimbarea.

La sfârșitul acestui an mă văd mai mult decât eram odinioară, în celălalt Decembrie. Iar asta mă încântă. Anul viitor ne rezervă multe. Multe dintre cele bune, dar și dintre cele rele. Să fim cu băgare de seamă.
Important este să punem în practica vieții noastre această deviză pe care mi-o asum în întregime: Timpul e o faptă consumată. Viața e un timp care se consumă-n fapte. Viața te trăiește cu ajutorul timpului, fiindcă tu nu ești decât un timp al unei fapte care s-a consumat deja.

Rămâneți treji și fără frică, cataclismele sunt doar o mică parte a destinului nostru. Și ce e un cataclism dacă nu o schimbare, pe care noi avem datoria să o transformăm în Bine!

Cu încredere în Voi,
Adrian Sereș

România. Patria din mine, din noi toți.

adi tricolor

“Și-a mea frunte ți se-nchină 
Ca-naintea unui sfânt,
Căci, deși copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină,
Pe pământ.”
Scumpă Țară Românească, George Coșbuc

Înainte de toate, mă simt dator față de cititorul meu să fac o diferențiere prin definirea celor doi termeni atât de folosiți astăzi: naționalism, patriotism. În primul rând patriotismul reflectă acel sentiment de dragoste, de devotament față de țara și poporul din care faci parte. Poporul este conținutul țării, iar existența celor două este sine-qua-non. Iubești poporul, iubești țara. Asta înseamnă patriotismul. Pe de altă parte, naționalismul reprezintă conștiința de apartenență activă la o națiune ridicată la nivel de dragoste și mândrie față de naționalitatea pe care o avem. În acest context, mândria naționalității transcende limitele cetățeniei, devenind o înzestrare politică și culturală, un atuu intrinsec.

Dar ce este Patria? Iată o întrebare cu care m-am întâlnit încă din băncile școlii. Ea este însăși Țara în care eu și tu trăim, și ai cărei cetățeni suntem. Este tocmai mediul social, cultural și politic în care se mișcă un popor conform cutumelor, tradiției și nazuințelor sale istorice. Indiferend de nivelul de pregătire, toți cetățenii au cunoaștere despre apartenența lor la o națiune, așa cum pe de altă parte știu că aparțin unei familii. O familie caracterizată prin limbă, credință, trecut și alte însușiri specifice.

Cu toate acestea, eu privesc patriotismul ca pe o dimensiune valorică a națiunii noastre, demnă de întreaga noastră prețuire. Privesc patriotismul ca pe corola de minuni a acestui popor, prin mijlocirea căruia neamul nostru și-a încununat trecerea sa prin istorie prin martiriu, anduranță, conservare și supraviețuire sub obrocul apăsător al imperiilor cotropitoare. Credința în forțele proprii au făcut din patriotismul nostru o armă invincibilă, care în timp ne-a eliberat de lanțurile vasalității, ale ocupaționismului austro-ungar și sovietic și a tuturor regimurilor totalitate care ne-au îngrădit visele, aspirațiile și convingerile comune.

Dimitrie Cantemir face următoarea afirmație curioasă: ” Scrisul istoric are menirea de a elibera iubirea de patrie, amor patriae, din robia sentimentelor și a miturilor și de a o reconcilia cu adevărul…”. Iată, stimate cititor, cât de importantă este lectura istoriei propriului popor. Cunoașterea istoriei zidește în conștința fiecăruia dintre noi bastioane ale adevărului la timpul trecut, stopând avansul pe care mitologiile abjecte și egocentrice și le croiesc în mentalitatea noastră colectivă. Istoricul Nicolae Iorga, un alt mare român, completează simetric spusele lui Cantemir: “Cel care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și recunoaște mama.” Dar și “Cine uită, nu merită.”
A-ți cunoaște trecutul este o responsabilitate fundamentală, mai întâi morală și civică, iar apoi intelectuală. Mihai Eminescu, poetul nostru național, culminează: “Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.”
Nu poți înțelege dragostea de țară dacă nu i-ai citit trecutul. Din acest motiv îndemn toți tinerii să citească istoria poporului român.

Cred că putem îndrăzni asumarea unui patriotism autentic și echilibrat dar plin de substanță, fără a ne ancora în zgura populismului, a ipocriziei și fanfaronadei. Generațiile de români care prin faptele lor au precedat timpul nostru istoric prin luptă, curaj și afirmare, au îndrăznit, în vremuri și mai tulburi, să rostească adevărul și să-l reamintească pentru a nu lăsa loc de ambiguitate și zugrăveală propagandistică, chiar dacă de cele mai multe prețul pentru dârzenia lor se făcea prin martiraj. Acest adevăr care se împletește cu patriotismul autentic trebuie așezat la temelia atașamentului nostru față de țară și nu față de oareșce delir mitologic. Acest patriotism autentic în vremuri ca acestea are datoria de a-și revendica adevăratele-i caracteristici, precum domnia legii prin constituționalism, demnitate și merituozitate.

Patriotismul real, dragii mei, este principala atitudine, comportamentul esențial pe care-l putem opune unui sistem politic care ne-a obișnuit cu impostura verbului, cu hoția industrializată, cu minciuna francă și cu răutatea unei democrații care a întors țara împotriva propriilor cetățeni.
Domnia legii, exprimată de atâtea ori prin statul de drept, nu constituie doar un set de garanții tehnice și abstracte asupra drepturilor și libertăților noastre, ci statul de drept este însăși osatura în jurul căreia căreia se articulează viitorul națiunii noastre democratice. O țară demnă, o țară compatibilă cu valențele democrației este o țară care-și respectă legile la fel cum își glorifică credința în Dumnezeu. Țara noastră, România, trebuie să rămână expresia clară a intervenției lui Dumnezeu în destinul poporului român. Patriotismul poate însemna tot ceea eu și mulți tineri din această țară negăm atunci când ne gândim la hatmanii din parlament și guvern. Patriotismul înseamnă pentru mine egalitate în drepturi, egalitate în protejarea drepturilor, egalitate în fața legii, și a suporta cu stoicism orice tentație a disperării în acele momente când totul pare să se fi năruit.
O țară frântă, o țară sfârtecată cu cetățeni care nu și-au pierdut speranța este o țară care se vindecă de pe o zi pe alta.

Unii mi-ar spune că patriotismul este un element devenit mult prea fad, incert și abstract astăzi. Nu intenționez strădanii politico-etimologice, nu vreau să mă lupt cu morbiditatea culturală a unor regimuri barbare care au răsucit direcția acestui termen sublim în favoarea propagandei partidelor lor. Da, uneori putem considera că patriotismul este un termen compromis, și orice reșapare ar fi în van, derizorie. Însă, intenționez să-l fac pe cititor să înțeleagă că, deși trăind în plinătatea exacerbării modernismului, patriotismul trebuie să rămână în comportamentul oricărui cetățean conștient, indiferent de coloratura pielii, de proveniența culturală și socială, indiferent de limba pe care o rostește, ca o identitate unică, o caracteristică de care să nu se dezică. Patriotismul înseamnă tocmai mândria de a nu ține cont de diferențe, ci de a te regăsi vizibil în valorile țării, culturii și poporului din care te tragi. Patriotismul înseamnă să vorbești liber despre aceste valori, fără resentimente, fără constrângeri, fără jenă. Sentimentul patriotic înseamnă să respingi eticheta, discreditarea și nevrednicia pe care alte popoare încearcă să ți le atribuie.

Știu că patriotismul există. Totuși, el încă rămâne un sentiment palpabil în fibra națiunilor lumii ăsteia. Nu cred că e o caracteristică inventată, asemeni unui produs, și pusă în brațele popoarelor. Faptul că sentimentul patriotic a fost profund demonetizat prin abuzul propagandei unor regimuri, nu îl face să nu mai existe. În fond, cred că el trebuie să se limiteze strict la ce simte cetățeanul, la fel ca și credința religioasă. Nu văd oportună impunerea sa ca pe o alternativă viabilă în contextul democrației. Cetățenii trebuie să o recunoască, să o frecventeze, să și-o asimileze pentru ca mai apoi s-o scandeze, s-o aclame cu forță. Patriotismul trebuie să rămână o atitudine pe care cetățeanul s-o îmbrățișeze nesilit de nimeni. Astfel sentimentul patriotic va deveni o stavilă în calea tuturor abuzurilor îndreptate împotriva cetățenilor. Mulți, prea mulți afirmă că patriotismul este un cult al Iadului, oul din care ies vertiginos războaiele. E un adevăr pe jumătate adevărat. Fiindcă atât timp cât patriotismul nu devine garanția unui aparat de propagandă politică, un instrument meschin de reperare a vrăjmașilor virtuali, el rămâne doar ceea ce este: un adeziv al solidarității, al regăsirii sinelui colectiv, al identității și apartenenței la o familie compactă, la o familie care ridică la rang de lege unitatea în diversitate. Patriotismul nu înseamnă șovinism sau iredentism, exclusivitate și marginalizare. Înțeles cu adevărat el devine prima școală care te face să înțelegi umanitatea. Pentru că familia nu-și învață copiii să ucidă, să se învrăjbească, ci să devină servi destoinici ai păcii între oameni.

Patriotismul autentic denunță nerespectarea legii și a bunăstării poporului, însă susține fericirea, propășirea și ascensiunea țării. Haideți ca din mândria de a fii român să dăm o altă conotație faptelor politice din această țară. Fiindcă înainte de toate, a fii român înseamnă o Altitudine, iar pentru asta este nevoie de fapte pe măsură.

Să rămânem la înălțime. Asta să ne fie marea străduință.
La mulți ani, români! La mulți ani, România!

Cu speranță și recunoștință,
Adrian Sereș