Istoria Statelor Unite ale Americii își află începutul în următorul aspect: coloniile engleze din Lumea Nouă, mai concret cele din America de Nord, au fost întemeiate cu începere din anul 1607. Datorită circumstanțelor diversificate ale constituirii lor, acestea înregistrau mari diferențe la nivel de conducere și organizare. Tipologia de conducere ce a diferențiat Nordul de Sud, consta în următoarele aspecte: Coloniile din Sud erau axate pe o agricultură dominată de sistemul sclavagist, bazată integral pe mari latifundii deținute de anglicani sau chiar catolici. În Nord situația era mult mai flexibilă, în condițiile în care, sistemele capitalist și industrializat erau precedate de liberalismul ideologic al sectelor non-conformiste.[1]
În perioada 1770 -1780, cele 13 colonii fondate de pionerii englezi și situate pe o fâșie de pe litoralul Oceanului Atlantic, răsculându-se împotriva Angliei, metropola care le asuprea, și-au câștigat independența formând astfel un nou stat cu un nou sistem de guvernanță, destinat unei evoluții istorice prodigioase.
Hegemonia britanică în sfera Americii de Nord era structurată, practic, într-o federație de teritorii autonome. Tendințele de independență ale coloniilor au început să se manifeste încă din perioada când dominația franceză din Canada a fost eliminată prin Războiul de Șapte ani, fapt care a indicat inutilitatea protecției britanice.
În America de Nord, cele 13 colonii constituiau suma unui popor de trei milioane de locuitori. Un popor care se arăta a fi prosper și doritor de independență, care în virtutea nevoii de flexibilizare a sistemului, i-a constrâns pe guvernatorii regali să cedeze puterea reală adunărilor locale. Potrivit menționărilor anterioare, Războiul de Șapte ani a determinat coloniile să se apere de pericolele ce proveneau din teritoriile Canadei franceze. Efectivele militare și întreaga cheltuială de campanie necesare acestui război au fost suportate de către metropolă. După încetarea conflictului strategia de securitate a britanicilor în colonii a privit menținerea unei forțe militare permanente, un număr de zece mii de ostași care să contracareze o eventuală revoltă a canadienilor francezi.
În vederea cheltuielilor enorme suportate de statul englez, politicianul Henry Grenville[2] propune ca o treime din suma necesară întreținerii armatei, care staționa pe teritoriul Americii de Nord, să fie percepută de la colonii sub forma unei taxe de timbru. Nemulțumirile coloniștilor nu au întârziat să apară. Pe lângă supra-impozitarea impusă de metropolă, coloniile nu beneficiau nici de reprezentare în Parlamentul din Westminster.[3] Această incorectitudine a Angliei în relațiile economice, conjugată cu maxima politică vehiculată în rândul maselor încă din evul mediu: „Nicio taxă fără reprezentare”, a fost flama care a aprins fitilul butoiului cu pulbere din interiorul coloniilor americane.
De-a lungul timpului, coloniile din America de Nord au contribuit în mod considerabil la prosperitatea economiei și a comerțului englez, ele fiind exploatate potrivit intereselor mercantiliste ale „națiunii – mame”. În relatările istorice ale lui Andre Maurois, descoperim faptul ca aceste interese de ordin mercantilist presupuneau:
• „Să primească și să expedieze mărfurile pe vasele construite în Anglia sau în colonii (Actul de navigație).
• Comerțul colonial să treacă prin porturile engleze, chiar dacă mărfurile coloniștilor s-ar fi putut plasa la prețuri mai bune în Franța și Olanda.
• Să fie interzisă construirea în colonii a unor nave care ar putea concura cu cele din Anglia”.[4]
Prin urmare, producției coloniștilor nu li se putea permite liberul schimb pe piața internațională. Metropolei îi revenea dreptul de a percepe taxa adăugată producției din colonii. Acest sistem mercantilist impus putea fi suportat doar de către partea sudistă pentru că în acea regiune se producea tutun și alte produse care erau mai apoi comercializate Angliei, plata făcându-se în aur.
Spre deosebire de cei din Sud, pentru coloniile nordice acest regim economic și comercial era insuportabil din pricina produselor care rivalizau cu cele din Anglia. Andre Maurois consideră că această discrepanță între adaptabilitatea nord-sud la orânduirea comercială impusă de Anglia a reprezentat, practic: „Cauza imediată a războiului de independență”.[5]
Tehnocrații britanici, în frunte cu Pitt și Grenville, cei care promovaseră principiile mercantiliste ale metropolei, nu puteau concepe posibilitatea ca o colonie să se transforme, dintr-o sursă nelimitată de venituri la bugetul regatului într-o cheltuială latentă. Așadar, regulile comerciale constrângătoare și supra-impozitarea au fost soluția cea mai convenabilă pentru a acoperi cheltuielile noului imperiu, acum aflat sub sceptrul lui George al III-lea[6]. Cu toate astea, starea de nemulțumire și nevoia de libertate multilaterală manifestată tot mai vocal în colonii, nu reflectau deloc dezideratele „națiunii – mamă”. În privința dinamicii economice și a fluxului comercial, coloniile voiau să participe direct și egal la avantajele Imperiului, nu doar la cheltuielile sale.[7]
Așadar, coloniile au refuzat să se conformeze taxelor percepute de către un Parlament derizoriu în care reprezentarea acestora era, practic, inexistentă. Sentimentul refractar al coloniștilor a escaladat cu rapiditate într-un conflict deschis între metropola engleză și coloniile sale, în ciuda eforturilor de mediere demarate de politicianul și diplomatul Pitt.
În decembrie 1773, în virtutea numeroaselor incidente care au cauzat pierderea multor vieți omenești, câțiva americani, deghizați în indieni, au luat cu asalt o navă britanică ce staționa în portul Boston pentru a arunca în mare încărcătura de ceai în semn de protest față de taxele exorbitante percepute pe acest produs.[8]
Ca răspuns la ofensa adusă împotriva puterii ce controla piața trans-atlantică, Londra reacționează excesiv prin anularea libertăților coloniale, impunând judecarea proceselor politice ale făptuitorilor tocmai în metropolă. Această decizie dură de sancționare a răsculaților a fost precedată de refuzul solidar al magistraților locali de a-i judeca potrivit legii. Măsurile radicale impuse de Anglia au determinat ralierea tuturor coloniilor americane în jurul Bostonului cât și la convocarea unui Congres în Philadelphia.
Demn de menționat în acest context istoric este pamfletul lui Thomas Paine intitulat „Bunul simț” care la începutul lui 1776 a generat o trezire a coloniștilor din supunerea la care au fost forțați timp îndelungat. În textul acestui tratat politic se afirmau următoarele: „Vremea discuțiilor s-a încheiat. Acum, armele ca ultimă resursă, trebuie să rezolve litigiul!”[9]
Rândurile lui Paine reflectau starea reală a maselor din colonii, a voluntarilor și soldaților americani care refuzau cu orice preț negocierea pentru un nou compromis cu guvernul englez. Prin urmare întreruperea definitivă a oricăror legături dintre colonii cu metropola engleză devine un deziderat comun indubitabil.
Printre delegații care au participat la renumitul Congres de la Philadelphia se regăseau: George Washington, Benjamin Franklin, John Adams etc. În cadrul dezbaterilor care au avut loc la aceeastă întrunire istorică s-au adoptat, în regim de urgență, mai multe hotărâri ce consfințeau, în premiera istorică pentru Lumea Nouă, independența de facto a coloniilor engleze din America de Nord. Demn de subliniat e că acești delegați au devenit în scurt timp corifeii Războiului de Independență dus împotriva Angliei, cât și semnatarii Declarației de Independență prin care coloniile se vor desprinde pentru totdeauna de tutela așa-zisei „națiuni-mame”.
În virtutea acestor inițiative politice, Anglia va răspunde din nou cu duritate, trimițând de aceasta dată un corp militar expediționar cu scopul de a suprimării intențiilor/preparativelor colonialiste de a se război cu puterea hegemonă. Fără a aprofunda abominațiunile Războiului de Independență, menționez că durata acestui conflict a avut loc între anii 1774 – 1783. În acest interval istoric, în primă fază, trupele americane erau dezorganizate, însă ingeniozitatea militară a lui George Washington a transformat armatele, înzestrându-le suficient de bine încăt să țină piept forțelor britanice. Bineînțeles că în ajutorul campaniei americane au sărit numeroși voluntari europeni, printre care și La Fayette, von Steuben, Tadeusz, Kosciszko sau Fersen.[10]
Trebuie să precizez că în urma victorioasei Bătălii de la Saratoga diplomația americană, în frunte cu Benjamin Franklin, a închegat relații și acorduri bilaterale cu Franța, Olanda și Spania. Astfel aceste state europene au intervenit cu forțele lor armate alături de americani în greul război dus împotriva Angliei. Prin urmare, țările nordice de pe continentul european s-au raliat unei „ligi a neutralității armate” în scopul apărării intereselor neutrilor în raport cu imperiul englez. Situația conflictuală a escaladat cu rapiditate împotriva Londrei. Odată ce flota Bourbonilor a reușit să rupă comunicațiile acesteia cu corpul expediționar, la scurt timp, capitularea de la Yorktown (19 octombrie 1781) era o realitate ireversibilă.[11]
Vestea înfrângerii a însemnat sfârșitul guvernării personale a lui George al III-lea, iar odată cu noul Parlament instalat la Westminster se semnează Tratatul de Pace de la Versailles prin care se va recunoaște SUA independența absolută, iar Spaniei și Franței retrocedându-li-se teritoriile luate în Războiul de Șapte ani (3 septembrie 1783).
Alexander Hamilton și Thomas Jefferson sunt două figuri proeminente ale politicii americane din epoca respectivă. A. Hamilton, un aghiotant fidel al lui G. Washington care a ajuns, în cele din urmă, să conducă partidul federalist alături de John Adams susținea o ipoteză europeană în privința chestiunilor politice. Acesta mai accentua și importanța centralizării și rolul statului. Pe de altă parte, contemporanul său, politicianul Thomas Jefferson, autor consacrat al Declarației de Independență, propovăduia o serie de politici menite să revoluționeze sistemic conceptul statului și al individului. Printre ideile sale politice se numărau: democrația egalitară, libertatea maximă a cetățenilor aflați, bineînțeles, sub incidența unor legi flexibile, cât și diminuarea rolului statului (statul minimal).
În 1787, statele americane au purces la adoptarea Constituției. Elaborarea acestui set de legi constituționale a determinat exersarea și diversificarea unor noi forme de exercitare politică a democrației: rezoluția, consensul, amendamentul, sufragiul majoritar, dezbaterea și compromisul.[12] Așadar, grație influenței liderilor federaliști, actul constituțional a fost ratificat de toate cele nouă state, iar în primăvara anului 1789 s-a întrunit primul Congres care a ales pe întâiul președinte al SUA, în persoana lui George Washington. Luna septembrie, al aceluiași an, avea să prilejuiască completarea Constituției cu elemente liberale și democratice (prin 10 amendamente), Act care în formula revizuită, garanta drepturile și libertățile cetățeanului. Prin urmare, Constituția devine cel mai important instrument juridico-politic care va guverna pelegrinajul SUA prin istorie.
Declarația de Independență a SUA și Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța – punți politico-juridice comune
O mare parte din istoriografia europeană a îmbrățișat ipoteza potrivit căreia prevalarea democrației în SUA s-a reflectat puternic în cazuistica Revoluției Franceze. Drept mărturie stau similitudinile politico-juridice dintre Declarația de Independență a SUA și Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța. Aceste două acte juridice s-au consacrat a fi pietre de hotar în istoria Europei și a lumii, potrivit cărora modernismul politic a putut lua naștere. Revenind la puntea dintre aceste două evenimente istorice, putem aprecia faptul că revoluționarii francezi i-au admirat pe americani ca pe proprii lor predecesori. Ideea americană de revoluție se prezintă a fi o punte de legătură între accepția ei engleză și accepția ei franceză. În acest context, putem afirma că revoluția americană moștenește febrilitatea revoluției engleze, sau, cum mie îmi place să spun: Independența SUA este evenimentul care va zgudui temeliile societății franceze prin propria-i revoluție. Potrivit Declarației de Independență, făurită de Thomas Jefferson în spiritul drepturilor naturale ale individului pe fondul revendicărilor libertății, poporul american a pus încă o piatră la temelia lumii moderne.
„Declarația de Independență” consfințește ruptura din metropola engleză și coloniile sale nord-americane, statuând dreptul poporului de a schimba o conducere politică –guvern – în condițiile în care aceasta nu îi mai poate „garanta siguranța și fericirea”.[13] În această ordine de idei, din punct de vedere ideologic identificăm reflecția gândirii politice iluministe, având ca reprezentanți pe John Locke si J.J. Rousseau din secolul XVIII-lea, potrivit căreia chintesența organizării statului o reprezintă suveranitatea poporului.
Pentru Franța, „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” constituie pasul decisiv în efortul națiunii franceze de a se elibera de sub jugul Vechiului Regim, adică monarhia absolutistă. Prin urmare, acest act juridic, de o gravitate incontestabilă, a marcat ruptura definitivă de vechile orânduiri societale și vechile valori ale politicii interne și externe. Istoriografia americană consemnează faptul că „Declarația de Independență”, pe lângă multele elemente reformiste pe care le-a cuprins, acest act juridic poate fi considerat creatorul de jure al noului stat american, purtând numele de „Statele Unite ale Americii”. Această denumire politică a fost consființită în textul Constituției americane de la 1787.
În Franța, liderii Revoluției Franceze au destituit vechii funcționari, au creat gărzi naționale, iar prin decizia Adunării Constituante, privilegiile feudale au fost desființate, la data de 4 august 1789. Tot în cadrul acestor plenare, marchizul La Fayette[14] a depus pe masa Constituantei o „Declarație a drepturilor omului”, imitată integral după structura și principiile celei americane. În urma numeroaselor conflicte politice, Declarația a fost aprobată la data de 26 august, iar potrivit acestui act juridic, Vechiul Regim împreună cu moravurile sale politice, a fost condamnat în mod legal. Pentru Revoluția Franceză, următorul pas în legitimarea normativă a noului sistem politic, a constat în elaborarea și adoptarea unei noi Constituții, având în fruntea textului propriu-zis, „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. În comparație cu evenimentele din SUA, Franța nu a trebuit să legitimeze existența unui stat nou, ci doar a unei noi forme de guvernământ, iar acest lucru realizându-se prin adoptarea Constituției anului I.
Pentru SUA, Constituția din 1787 nu a fost elaborată neaparat în numele unei ideologii pe cât a unei realități, fiind un exemplu de creativitate politică și pragmatism inovator. Idealul politico-social a acestei Constituții exprima identitatea politică a americanilor, deasemenea, normele stipulate aveau valabilitate universală. O particularitate politică mai deosebită care se regăsește în textul acestei Constituții face referire la principiul separării puterilor în stat. Așadar influența juridică franceză a lui Montesqueiu se regăsește literalmente în cele șapte articole din Constituția americană, loc în care se prevede delimitarea atributelor celor trei puteri. Pentru Franța, „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” recunoaște egalitatea și libertatea tuturor oamenilor în fața legii, principiul suveraniățtii poporului cât și separarea puterilor în stat.
Pentru a conchide, din perspective politico-juridice Declarația de Independență și Constituția americană au dat naștere unui sistem în care societatea să se fundamenteze pe democrație, principii și instituții noi care sunt menite să garanteze libertățile fundamentale ale cetățeanului. Pe de altă parte, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului cât și Constituțiile care i-au urmat, împreună, au generat disoluția orânduirii Vechiului Regim, creându-se în locul acestuia o societate modernizată și animată de principii cu valoare universală.
Adrian Sereș
__________________________________
[1] JENKINS, Philip, O istorie a Statelor Unite , Editura Artemis, București, 2002, pag. 31-33.
[2] Henry Grenville (1717-1784) – a fost un diplomat şi om politic britanic. În 1768 cu prilejul alegerilor generale, Henry Grenville a fost ales în Parlament pentru circumscripţia electorală Buckingham. A fost guvernator in Barbados şi ambasadorul Marii Britanii în Imperiul Otoman de la Constantinopol 1762 – 1765, în timpul domniei sultanului Mustafa III.
[3] MAUROIS, Andre, Istoria Angliei, Vol II, Editura Politică, București, 1970, pag. 159.
[4] Ibid., pag. 159-160.
[5] Ibid., pag. 162.
[6] George al III-lea (George William Frederick; 1738 – 1820) – a fost rege al Regatului Unit și rege al Irlandei din 25 octombrie 1760 până la unirea acestor țări la 1 ianuarie 1801; după această dată a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei până la moartea sa.
[7]KENNEDY, Paul, Ascensiunea și decăderea Marilor Puteri…, Editura Polirom, București, 2011, pag 123
[8]FOSTER, Z. William, Schiță a istoriei politice a celor două Americi, Editura Pentru Literatură Politică, București, 1954, pag. 130.
[9]http://www.ushistory.org/paine/commonsense/sense6.htm
[10]BOIA, Stelean-Ioan, Istorie politică modernă și contemporană, Editura “Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010, pag. 83.
[11] POTEMKIN, V.P.; BAHRUȘIN, S.V., Istoria Diplomatiei, Editura Științifică, București, 1962, pag. 339.
[12]BOIA, Stelean-Ioan, Istorie politică modernă și contemporană, Editura “Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010., pag. 83.
[13]http://www.gutenberg.org/files/16780/16780-h/16780-h.html: din textul Declarației de Independență a SUA: « Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. »
Curier de opinii diplomatice 