Lumea până acum n-a înțeles nimic din propriile-i eșecuri. Drepturile omului sunt un principiu internațional în numele căruia trebuie să lupți, să ataci, nu să te aperi.
Atacurile teroriste din Paris sunt expresia clară a falimentului epocal al politicilor Uniunii Europene. Iar acei lideri europeni care și-au construit notorietatea electorală pe spatele unei Europe mult prea deschise sunt principalii responsabili ai faptului că Occidentul, încă odată, a fost surprins cu pantalonii în vine. Falimentul nu revine doar sferei politice, ci și structurilor de securitate, atât din Franța cât și ale UE, implicate direct în gestionarea crizei refugiaților musulmani, fenomen care iată amenință uniunea cu destrămarea.
Politica multiculturalismului este de asemenea amenințată cu asanarea, în condițiile în care proasta sa gestionare a condus la importul masiv de elemente teroriste camuflate în refugiați pe teritoriul Europei. Sunt de acord cu ideea că odată cu atentatele teroriste din Paris, practic, în toată emisfera nordică mișună flagelul războiului, iar acest lucru se datorează superficialității și nesăbuinței popoarelor europene de a promova lideri politici capabili și experimentați să înfrunte factorii ce ar putea clătina temelia relațiilor internaționale.
Iată că din nou sute de oameni sunt condamnați să plătească cu viața pentru imixtiunile politice și culturale ale acestui așa-numit neo-imperialism euro-atlantic. Cred că este datoria noastră, ca țară membră a UE să rămânem solidari cu cei afectați direct, în vâltoarea acestui climat în care se strâng rândurile de urgență. Iar dacă stă în puterea noastră, atunci să luptăm direct, impotriva unui agresor comun, pentru a neutraliza avântul terorismului Statului Islamic. Dacă războiul este condiția păcii, cred că acest rău necesar ar trebui luat în calcul în cel mai serios mod posibil. Iată că de la căderea Imperiului Otoman, Europa nu s-a mai confruntat cu un agresor într-atât de incisiv, unul în stare să incinereze o întreagă civilizație pentru a-și așeza religia pe piedestalul mondial. Dar iată, istoria își menține ciclicitatea, surprinzând încă odată lumea nepregătită și naivă.
Așa cum am afirmat și cu alte ocazii, de la tragicul atac terorist asupra redacției Charlie Hebdo, scenariul metamorfozării Franței într-un stat controlat socialmente de celule islamice este în desfășurare. Ceea ce s-a întâmplat în seara zilei de 13.11.2015 este expresia clară a decenii de imigraționism haotic și necontrolat, fenomen de eterogenizare ce a condus la dezrădăcinarea francezului dintr-o cultură și tradiție clădite în decursul unui mileniu. Astăzi asistăm stupefacți la trasformarea radicală a Franței dintr-o capitală culturală a lumii civilizate, într-un teatru de operațiuni în care Mahomed își dispută interesele cu Isus Cristos.
Franța, alături de capitala Paris, a devenit în graficul structurilor de securitate și polițienești ale UE unul dintre cele mai nesigure locații din geografia europeană, iar asta se datorează multiplicării grupărilor musulmane din periferia multor orașe franceze. Sunt, deopotrivă, de acord cu afirmația că generația noastră asistă în direct la regresul/declinul cutremurător a ceea ce orice european numea Marea și Glorioasa Franță.
De ce s-a ajuns aici?
De câteva luni încoace Uniunea Europeană a fost avertizată din toate direcțiile cu privire la pericolele pe care va trebui să și le asume odată cu digerarea atâtor valuri de refugiați musulmani. În pofida alarmei comunității internaționale, liderii europeni au preferat să se lase duși de propaganda unei societăți civile naive, fofilându-se diplomatic înapoia drepturilor omului, de pe urma cărora încercau să transforme Europa într-o regiune de azil a lumii.
Comunitatea internațională alături de statele refractare refugiaților s-au sesizat la timp, fiecare venind în întâmpinarea statelor permisive pentru a le indica factorii de risc pe termen scurt și mediu. Ați auzit voi de vreo reacție concretă? Dimpotrivă, lumea să cocoțat pe câteva argumente neprobate, și anume că se tinde spre controlul societății de către serviciilor de informații și de securitate, alături de cele polițienești. Nimeni nu a socotit ca fiind importante estimările pe care aceste instituții le-au pus la dipoziția guvernelor, presei și societății civile. Și iată că analizele serviciilor secrete date publicității s-au adeverit. Astăzi asistăm la un fenomen fără precedent, practic, la un apogeu al sistemului de propagandă jihadistă pe teritoriul Uniunii Europene. Iar acest lucru se propagă în tandem cu viteza de constituire a noi și noi celule islamiste în cotloanele marilor metropole occidentale. Tocmai în pântecele acestor celule radicale se produce inocularea fundamentalistă și recrutarea viitorilor soldați pentru demistificarea Jihadului. Iar toate aceste primejdii sunt asamblate la porțile Vaticanului, în apropierea centrului mondial al creștinătății.
Revin la nesocotirea informațiilor publice transmise de structurile de informații ale statelor UE din ultimii doi ani. Să ne amintim că acel exod al tinerilor musulmani care părăseau Europa pentru a călătorii în Orientul Mijlociu în speranța că-și vor îndeplini destinul de vajnici luptători ai Statului Islamic. Potrivit informațiilor date de serviciile secrete, mulți dintre acești arabi s-au alăturat taberelor de antrenament din zona Maghrebului, mai precis în Libia și Nigeria. Nimeni nu s-a gândit la efectul de bumerang, că acești tineri îndoctrinați cu catastrofa se vor întoarce “acasă”, în Europa. Da, tocmai în Europa, loc în care acești noi jihadiști sunt capabili să recruteze la rândul lor alți ucenici pentru a-i instrui, iar Statul Islamic să-i pună la treabă în locații reperate verbal de atâta timp, printre ele fiind mereu menționat Parisul.
La nivelul conducerii UE s-a marșat pe niște prezumții false printre care cea de a considera că atentatele instrumentate de organizații teroriste constituie doar pericol minor la adresa marelui bloc multinațional euro-atlantic. Defocalizarea atenției publice, deruta și impunerea naivității, au favorizat mobilizarea rețelelor teroriste reale din Europa, în rândurile cărora se aflau teroriști cu experiența teatrelor de război din Afganista, Maghreb și Orientul Mijlociu. Mobilizarea a condus rapid la acțiuni tactice cu o magnitudine fără precedent în Europa. Cel mai elocvent exemplu sunt atentatele în lanț din Paris, în care peste 150 de vieți au fost curmate razant. Acum ori niciodată liderii europeni trebuie să înceteze în a trata problema refugiaților ca orice altă chestiune de pe agenda priorităților comunitare. Se necesită modificarea totală a percepției parametrilor și procedurilor de securizare a frontierelor Europei. Umanitarismul dus la exacerbare a defulat cu atacuri teroriste a căror deznodământ rămâne incert.
Europa trebuie să-și revină. Să realizeze că în ciuda modernității, o bună parte din lume a rămas încremenită în factologia primitivă a războaielor religioase. Dacă ne propunem salvgardarea Uniunii Europene atunci siguranța cetățeanului trebuie conservată la maxim. Există mecanismul, finanțele și resursele necesare. Ele trebuie doar gestionate și implementate rapid și eficient. Cred lucrul acesta fiindcă remarc progresia geometrică a celulelor teroriste concomitent cu dezvoltarea comunităților musulmane în Europa, alimentate iată de infuzia nestăvilită a migranților. Ce mă îngrijorează personal este că întreaga filosofie a UE cu privire la multi-etnicitate, multiculturalism, multilingvism s-a năruit iremediabil datorită revendicărilor diametral opuse ale unor popoare care ar fi trebuit să devină beneficiari direcți de pe urma acestora. O generație de beneficiari musulmani care ar fi putut revoluționa cultura islamică. Ar fi putut-o aduce în modernism, salvând-o de tot acest anacronism atroce.
Simt că Europa va porni la război împotriva tuturor celor care i-au nesocotit bunătatea, deschiderea, ospitalitatea. Iar războiul va căpăta proporții ce vor capacitatea mentală a statelor din Orientul Mijlociu. Europa trebuie să se impună acolo unde se caută prin vărsare de sânge impunerea legii Sharia și a Statului Islamic. Regimul terorii trebuie eliminat de pe firmamentul relațiilor internaționale de sec. XXI. Deja am intrat într-o nouă eră a războiului, la fel cum s-a procedat și în 11 septembrie 2001. Această perioadă tulbure pentru lumea arabă anunță intrarea lumii occidentale într-o conflagrație cu elemente pur religioase. Atacul lumii creștine moderne a făcut din Allah un Dumnezeu care se războiește cu propria-i persoană, din cauză că doi profeți nu s-au sincronizat dogmatic.
Recurs la o istorie a declinului Franței
Evenimentele stringente de factură fundamentalist-islamică din Franța trebuie abordate cu maximă atenție, pentru ca gestionarea lor să fie în beneficiul tuturor cetățenilor, privind siguranța individuală și securitatea națională. Franța se confruntă de 40 de ani cu problema infuziei de imigranți, în speţă, musulmani, etnie care cuprinde astăzi aproximativ 10% din populaţia acestei țări. Potrivit ultimelor statistici, în 2060 Franța riscă o răsturnare demografică, devenind „majoritar islamică”. Fenomenul imigraţionismul masiv este valabil şi pentru celelalte ţări din Occident, fapt care mă pune în situația de a mă întreba dacă nu se repetă evenimentele din perioada anului 1000, când arabii au încercat să penetreze teritoriul Europei prin Constantinopol, în timpul lui Leon III Isauricul, 717 – 718, sau prin Spania în anul 732, Poitiers, unde sunt învinşi de Charles Martel, bunicul lui Carol cel Mare. Dacă această țară continuă să rămână patria exilaţilor de pretutindeni, Parisul va deveni pe zi ce trece o tot mai importantă bombă cu ceas în inima Europei.
Trebuie să recunoaștem că nu mai e nici Franţa ce era odată. Avem un exemplu in literatura romana care ne-ar putea ajuta la conturarea unei imagini de ansamblu cu privire la realitatea cu care Franta anului 2015 incepe sa se confrunte. „Franţa, Hegemonie sau declin?” este o lucrare semnata de istoricul roman Lucian Boia, apărută la Humanitas în 2010. In aceasta carte se pun in dezbatere o serie de interogatii si dileme cu care opinia publica europeana s-a familiarizat in ultimul secol. Mulți se întreabă dacă Franţa chiar e în regres? Dacă da, atunci care ar fi trăsăturile acestuia? Când a erupt întregul proces? Potrivit obsevațiilor istoricului Lucian Boia, percepţia comună este că dacă Franţa a plonjat într-un declin continuu, acest fapt s-a declansat imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, în perioada instalării hegemoniei şi dominaţiei globale a Statelor Unite pe plan militar şi economic. Aspect lingvistic, de asemenea, concură și el la regresul culturii franceze de odinioară.
La fel cum procedează istoricul Lucian Boia, aleg și eu să împing frontierele temporale ale acestui declin înapoi cu două secole. Demantelarea imperiului napoleonian în 1814-1815 consider că și-a pus amprenta asupra dispariției definitive a hegemoniei franceze în Europa și în lume. Cu acele condiții geopolitice, compromisuri politice și concesii teritoriale, Franţei nu i se va mai reda niciodată statutul de arbitru internațional pe care i-l garantase, fie şi efemer, Napoleon Bonaparte.
Mulți observatori și intelectuali francezi ai sec. XX s-au străduit să indice câteva semne prevestitoare ale ceea ce astăzi faptic numim declinul Franței. Printre altele, diminuarea considerabilă a creșterii demografice franceze și trepidații transformatoare ale revoluției industriale în Anglia și nu în Franța, sunt caracteristici ce diagnosticau poporul francez cu letargie socială si anacronism cultural. Dincolo de gradul ridicat de conservatorism și de proverbialul etatism francez, factori la fel de importanți, istoricul Lucian Boia indică un complex de cauze distincte însă convergente ca efect, și anume supraestimarea forţei reale a Franței. Iar aici mă refer umilințele cu care francezii s-au confruntat în al Doilea Război Mondial, când cică “impenetrabila” linie Maginot a fost ruptă de către trupele germane fără îndelungi sforțări, dar și gestionarea superficială a sistemului colonial, fapt ce a culminat prin conflictul algerian din anii 1950.
La întrebarea dacă Franţa se află întradevăr în regres se poate răspunde afirmativ, dar mai ales dacă privim dimensiunea istorică pe termen lung. În cadrul strict al politicii Uniunii Europene, Franța a înregistrat o serie de reușite răsunătoare în agricultură și industrie, însă despre calitatea de hegemon în contextul economic al globalismului și atât timp cât există jucători mari consacrați precum SUA, China, Rusia, sau mai nou Brazilia și India, Franța nu-și mai justifică supremația. Deși identific în istoria Franței o sumedenie de repere ale declinului său politic și cultural încă din sec. XVIII, sentința istoricului L. Boia privește strict anul 1815, când prin Congresul de la Viena apar noi mari puteri aspirante la hegemonie, iar altele dispar, cum e și cazul Franței. În plan istoric nu trebuie dată uitării teoria “ciclurilor istorice” prin care înțelegem maniera în care o națiune, o țară urcă pe curba ascendentă până într-un punct al apoteozei politice și culturale, ca mai apoi să urmeze o etapă de stagnare. După această stagnare, foarte ușor poate urma declinul.
Adrian Sereș
Curier de opinii diplomatice 