<Bunicului meu, Nagy Nicolae (1924-2007), pentru încăpățânarea de a lupta până la capăt…2007.>
Despre “război și iar război”
Conflagrația militară izbucnită în miezul secolului al XX-lea, supranumit și al Doilea Război Mondial, s-a remarcat pe firmament ca fiind cel mai ucigător conflict din istoria omenirii, înregistrând de-a lungul său cele mai cumplite abominațiuni îndreptate împotriva păcii, ordinii internaționale, a vieții și a drepturilor omului. Acest război, extins la scară planetară, s-a desfășurat în intervalul 1939 – 1945.
Războiul propriu-zis a izbucnit în 1939 sub forma unei răfuieli europene între Germania și o coaliție militară formată din Anglia-Franța-Polonia. În final, conflictul și-a însușit valențele unei conflagrații de natură trans-continentală, incluzând aproximativ 100 de state din întreaga lume. Crâncena încăierare militare a luat sfârșit abia în 1945, lăsând în urma sa o nouă ordine mondială sub magisteriul climatului bipolar al SUA și URSS.
Istoria post-belică i-a consacrat pe Adolf Hitler și Benito Mussolini drept cei mai brutali dictatori din istoria modernă a Europei, Hitler reușind să dea Germaniei alura unei adevărate mașinării de luptă. Nazismul german și Fascismul italian au devenit aliați în anul 1936. În decursul acelui an, Mussolini îi transmite unui oficial german că Germania și Italia împărtășesc „destin comun” care ar trebui fructificat pentru istorie; Proactivismul Ducelui a condus la sincronizarea cooperării între cele două țări cu scopul de a oferi suport turbulențelor din Spania. Bunăoară, în luna noiembrie a aceluiași an, B. Mussolini descrie relația italo-germană drept „o axă” în jurul căreia continentul european va gravita fără preget. În 1937, septembrie, Il Duce vizitează statul german cu scopul de a-și manifesta solidaritatea și sinergia raporturilor dintre cele două națiuni. Abia în mai 1939, an de cotitură pentru ceea ce va urma, a fost semnat în mod oficial primul tratat italo-german, după cum l-au numit istoricii și diplomații: Pactul de oțel, în care Germania va exercita arbitrariul în politica externă a Italiei, numaidecât pentru a o pune în slujba războiului internațional aranjat de Hitler.
Specialiștii în economie militară consideră că investiția globală în desfășurarea războiului, raportat la magnitudinea despre care cu toții știm că a ajuns, înregistrează o sumă colosală de cca. 100 mld.$ conform cursului valutar din anul 1945.
Al doilea război mondial își însușește câteva caracteristici fără precedent în materie de tehnologie, strategie și tactică militară, economie și ideologie politică. Evoluția industrială din sec. al XX-lea, împreună cu inovațiile din domeniul militar au dezvoltat capacitatea de distrugere a armamentului utilizat în teatrele de operațiuni. Pentru întâia dată ofensiva armatelor vizează civilii, prin programe de epurare rasială a evreilor, țiganilor și a homosexualilor, considerați de filosofia ariană (Herrenvolk) clase reziduale sortite extincției, Holocaustului. Cel mai important factor al acestui conflict a constat în industrializarea războiului. Acest episod furtunos, care a tras cortina peste epoca interbelică, a culminat tehnologic prin apariția a două arme revoluționare menite să modifice pentru totdeauna paradigma războiului: prima este racheta cu raza lungă de acțiune (inter-continetală) și bineînțeles, bomba atomică.
Cum s-a ajuns înapoi la război: cronici diplomatice ale interbelicului european
Perioada de după primul război mondial, în ciuda cadrului instituțional existent (Societatea Națiunilor), a fost marcată de fricțiuni între învingători și învinși, dar chiar și între învingători. SUA doreau implementarea la nivel mondial a celor “14 puncte” ale Președintelui Wodrow Wilson, care își propunea printre altele:
1. Dreptului popoarelor de a dispune de ele însele
2. Renunțarea la diplomația secretă
3. Libertatea mărilor
4. nouă ordine internațională fundamentată pe drept
În Europa, Frața și Italia sunt adepte ale dreptului învingătorilor. Astfel ele își afirmă decizia de a-și asigura securitatea prin slăbirea sistematică a perdantului, Germania. După ce fusese umilită în 1871, Franța dorea ca și Germania să ajungă în aceeași postură. Impunerea păcii în această ecuație a istoriei era percepută ca o voință dictată învinșilor. Definirea Germaniei ca “un rău absolut”, impunerea daunelor de război, dezarmarea, preluarea sub mandat a teritoriilor coloniale, toate aceste concesii vor contribui la izolarea fostului agresor și apropierea acestuia de noua Rusie sovietică. Pierderea Alsaciei și Lorenei, demilitarizarea Saar-ului, coridorul polonez până la Danzig au însumat peste 88.000 km2 și 8 milioane de cetățeni pierduți de către Germania. Fluviile germane au fost internaționalizate, iar fostele colonii din Africa, Pacific și Asia sunt preluate de către învingători ca teritorii sub mandat.
Austro-Ungaria va dispare de pe harta Europei, în locul acesteia apărând noi state naționale: Austria, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia. Bolnavul Europei, Imperiul Otoman va pierde în favoarea Angliei Mesopotamia și Palestina, Franței Siria și Libanul, strâmtorile Bosfor și Dardanele vor deveni neutre. Italia își manifestă interesul pentru Trieste, Istria, Dalmația, dar și pentru Tripolitania și Cirenaica.
Relațiile franco-britanice s-au răcit deseori în această perioadă. Marea Britanie era parțial adepta principiilor wilsoniene, concret până când se putea aduce atingere intereselor intereselor „Coroanei” și Imperiului Britanic. Resursele de petrol, devenind tot mai valoroase pentru industrie, transporturi și înarmare vor pune la încercare relațiile dintre învingătorii continentali în zona Orientului Mijlociu. SUA vor da o lovitură puternică sistemului de securitate internațională prin refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles.
Germania reușește să iasă din izolare prin semnarea Tratatului de la Rapallo (1922) pin care se produce apropierea ruso-germană. După anul 1924 are loc o destindere în spectrul relațiilor internaționale. Raporturile bilaterale între Franța și Germania se ameliorează, culminând cu semnarea Tratatului de la Locarno (1925) prin care se pun garantează frontiera între acești doi vecini statali. La puțin timp după acest eveniment, Germania este primită în Societatea Națiunilor. În aceeași perioadă, lupta pentru putere și succesiunea lui Lenin, dintre Troțki și Stalin, se încheie cu victora celui din urmă. Va începe încercarea de a ieși din izolare și a identifica noi aliați pentru Rusia Sovietică.
Chiar și în ceea ce privește Italia, după “marșul victorios asupra Romei”, Il Duce Mussollini își va îndrepta privirea spre staele balcanice. Intervalul 1924-1929 se caracterizează printr-o relativă prosperitate. Are loc o concentrare a întreprinderilor, folosirea unornoi metode de producție, organizarea muncii, dezvoltarea schimburilor comerciale, care împreună au condus la o destindere politică.
Ministrul de externe francez, Aristide Briand și cel german Gustav Stresemann, pornind de la ideea că politica de confruntare trebuie să fie înlocuită cu cea a compromisului și a negocierii, au reușit să amelioreze fricțiunile dintre foștii inamici.
În 1926, la propunerea Franței, Germania este integrată în Liga Națiunilor, devenind și membru permament al Consiliului. Tot Franța este inițiatoarea “alianțelor de flanc” la frontiera de est a Germaniei, aici fac referire la alianța cu Polonia (1921), Cehoslovacia (1924), România (1926), Yugoslavia (1927). Chiar și Mica Înțelegere care unea Cehoslovacia, Yugoslavia și România, pentru a contracara revizionismul horthyst, s-a realizat tot cu sprijinul francez.
Pentru Germania, destinderea a constituit cel mai bun mijloc de a reveni la hegemonia Europei. În 1926, la Berlin se semnează un Acord de neutralitate și prietenie cu URSS, având ca finalitate o cooperare militară clandestină. URSS va rămâne de puterile occidentale până după 1933, când ascensiunea la putere a naziștilor o vor apropia de Franța în special (Pactul din 1935).
În Extremul Orient, imediat după primul război mondial, Japonia încearcă să profite de slăbirea puterilor europene pentru a prelua rolul principal de arbitru geopolitic, mai ales în regiunea Chinei. Conferința de la Washington 1921-1922, va restrânge țelurile imperialismului nipon, construindu-se o politică externă moderată, conturată în maniera realismului. Pentru China, amenințarea japoneză va conduce la deșteptarea conștiinței naționale, partidul naționalist Guomintong fiind aliat cu partidul comunist până în 1927.
În anii ’30, dictaturile din Germania, Italia și Japonia vor încerca ieșirea din criză prin preparative de război, în măsura în care relansarea economică este influențată de dezvoltarea industriei militare. Forma extremă a naționalismului economic este autarhia, având ca scop asigurarea Statului în situații de criză, aprovizionarea cu bunuri alimentare și materii prime. Pentru A. Hitler, odată ajuns la putere Reich-ului, chestiunea reînarmării va fi un țel comun al politicii interne și externe.
În toamna anului 1933, Germania părăsește Societatea Națiunilor, iar în 1934 întrerupe negocierile cu Franța privind stadiul reînarmărilor, pentru ca 1935 printr-un decret să se restabilească în Germania serviciul militar obligatoriu. Marea Baltică, din dorința de a face din Germania un pilon important al sistemului de securitate colectivă, își dă acordul în 1935 privind formarea flotei de război la o capacitate de 35% din cea britanică. Pericolele unui război în Europa și conflictul chino-japonez îl determină pe președintele Roosevelt să tragă un semnal de alarmă în fața unui Congres pacifist și izolaționist, în 1937.
La nivelul european, francezii, britanicii și italienii își exprimă foarte vag la Stresa (1935) intenția menținerii unui Statu-quo teritorial continental. Italia, care a pornit mult mai târziu etapa de colonizare, încearcă, dorește, sub conducerea megalomană a lui Mussollini să refacă granițele Imperiului Roman. Etiopia este atacată în 1935. Reacția Ligii Națiunilor este ambiguă și tolerantă în final.
În 1936, Hitler ocupă militar Rhenania, o regiune strategică pentru resursele minerale și centrele siderurgice. În același an, Italia și Germania se alătură lui Franco în Spania pentru doborârea Guvernului Socialist. Însă evenimente cu implicații profunde pentru dinamica sistemului internațional vor avea loc la sfârșitul anului 1936 când în 25 noiembrie se semnează Pactul antikomintern de către Germania și Japonia, Italia aderă în 1937 și Spania în 1938. Revenind la deturnarea puterii în Spania prin războiul civil care a avut loc , aceste eveniment nu a fost decât o repetiție pentru ceea ce va urma în ciocnirile celui de-al doilea război mondial.
Germania și Italia intervin direct cu forțe armate regulate, de partea naționaliștilor conduși de Franco. Marea Britanie și Guvernul socialist francez, indirect de partea Guvernului legitim, iar URSS va sprijini Guvernul socialist prin echipamente militare alături de prezența unei “brigăzi internaționale”. Punct de referință în relațiile internaționale, războiul civil din Spania va parafa apropierea italo-germană, demonstrând finalmente incapacitatea democrațiilor de a face față dictaturilor consolidate în Europa. Se mai scoate în evidență și dependența Franței față de politica externă britanică.
În 1936, Hitler, devenit de doi ani președinte al Reich-ului apoi Fuhrer, preia conducerea armatei și a politicii externe germane. În aceeași perioadă la conducerea Guvernului britanic se afla împăciuitorul Chamberlain. După declanșarea planului nazist al Anschluss-ului prin anexarea Austriei la Germania, Marea Britanie și Franța vor ceda, în speranța deșartă a menținerii păcii și echilibrului, pas cu pas: Regiunea Sudetă, Protectoratul Boemiei și Moraviei. Italia atacă Albania. Dar începând cu martie 1939, occidentalii se vor trezi la presiunile germane asupra Poloniei. Fără sprijinul URSS și al SUA, barajul contra Wermacht-ului german este deosebit de fragil. În august 1939 este semnat Pactul sovieto-german cu anexa secretă referitoare la interesele celor două părți în ceea ce privește Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Karelia ș.a.
În data de 1 septembrie 1939, ca umare a înscenării de la stația de radio Gleiwitz, Polonia este invadată fulgerător, iar în 3 septembrie 1939 ca urmare a declarației comune franco-engleze va începe al doilea război mondial…o nouă filă în istoria sângeroasă a lumii.
Logica infernală a războiului total
Conceptul “războiului total” a provocat cel mai ridicat grad de mortalitate din istoria conflictelor la nivel internațional. În 1941, spre finele lunii Martie, Adolf Hitler convoacă pe liderii statului major pentru a le adresa câteva cuvinte. Nimeni nu se aștepta că prin convocarea a 200 de generali se va face cunoscută strategia Reich-ului german de a invada adversarul tradițional al Occidentului, Uniunea Sovietică. Generalul Franz Halder a fost Artifex-ul cheie al planului militar intitulat Barbarossa.
În memoriile sale, Halder nota următoarele: “Trebuie dată uitării camaraderia dintre ostași. Un comunist nu poate fi considerat camarad, nici înainte și nici după luptă. Acesta este un război al anihilării. Dacă nu vom înțelege acest lucru, atunci ne vom înfrânge dușmanul, însă peste treizeci de ani va trebui să luptăm din nou cu vrăjmașul comunist. Noi nu mergem la război pentru a-i conserva forța vrăjmașului.”
Din perspectiva filosofiei-militare, formula de „război total” îi revine lui Carl von Clausewitz. Acest mare gânditor era interesat de filosofia „războiului absolut”, un conflict eliberat de orice constângere politică, pe care bineînțeles el îl considera utopic. Biliografia în materie nu fixează o definiție general agreatp a războiului total, însă istoricii moderni apreciază că atât primul război mondial cât și cel de-al doilea ilustrează perfect conceptul respectiv.
Istoricul Roger Chickering, face câteva precizări importante în cartea sa “Total War: The German and American Experiences, 1871-1914”: „Războiul total este diferit prin intensitatea și extinderea sa fără precedent. Teatrele de operațiuni se întind pe tot globul; amplitudinea bătăliilor nu are practic limite. Răzoiul total se poartă cu neglijarea moralității, obiceiurilor sau legilor internaționale, pentru că părțile combatante sunt inspirate de dușmăniile născute de ideologiile moderne. Războiul total presupune mobilizarea nu numai a forțelor armate, dar și a întregii populații. Cel mai important factor hotărâtor al războiului total este includerea răspândită, nediscriminatorie și deliberată a civililor pe lista țintelor militare legitime.”
Războiul total a dus la mobilizarea frontului intern iar aici ne referim la mobilizarea întregii populații, fie că vorbim de tactica ofensivei, fie cea a defensivei. Printre altele, aparatul propagandistic a devine o componentă vitală a războiului total, cu scopul de a păstra moralul poporului. Iar una dintre metodele cheie pentru asigurarea materialelor necesare de război a constat în programul de Raționalizare.
Opiniile sunt împărțite privitor la rădăcinile practice ale naturii războiului total. Unii sunt de părere că Revoluția Franceză a proliferat acest concept, iar alții sunt fermi convinși că Războiul Civil American exte expresia clară a anihilării complete a adversarului, tipic războiului total. În vreme ce alți cercetători consideră războaiele pentru unificarea Germaniei ca fiind primele exemple ale acestui tip de conflict.
Pentru prima dată ideologia politică devine forța motrice a războiului. În cazul Germaniei naziste, ideologia viza uciderea în masă a civililor pe criterii rasiale. Principalele populații afectate de principiul exclusivismului arian au fost: evreii, etniile slave, țiganii dar și homosexualii, considerați ca fiind accidente ale genomului uman. Industrializarea uciderii în masă a luat forma pogromurilor sau a lagărelor de exterminare de pe teritoriul Germaniei, Poloniei, Austriei și Ungariei. Cele mai cunoscute locații ale morții erau Birchenau, Auschwitz sau Buchenwald. Pe lângă victimele teatrelor de operațiuni militare, holocaustul a înregistrat 10 milioane de victime.
Istoricul britanic Niall Ferguson în cartea sa: “Istorie virtuală: “Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale” că în ipoteza în care Adolf Hitler n-ar fi avut orientarea național-socialistă, probabil că cel de-al Doilea Război Mondial nu ar fi erupt, însă dacă ar fi făcut-o, probabil că l-ar fi câștigat.
În acest condiții, triumful Aliaților nu fusese deloc inevitabil în conflictul 1939-1945, deoarece, așa cum observa filosoful John Stuart Mill în lucrarea sa “Despre libertate”: “Ideea că adevărul și numai adevărul are puterea inerentă, refuzată greșelii, de a învinge asupra întunericului și a intereselor este un exemplu de sentimentalism neîntemeiat”.
Multe dintre greșelile de strategie ale Reich-ului au reflectat mai degrabă convingerile sale ideologice, decât o necesitate de ordin geopolitic (militar sau economic, precum a fost cazul Japoniei)
Vinovații războiului și ipocrizia neutralității: Germania și URSS (1939-1941)
Nu ne trebuie decât un survol al canalelor de cultură și istorie ale Occidentului (aici include obligatoriu SUA) ori să răsfoim manualele de istorie gimnaziale pentru a pune capăt obositoarei tevaturi: Cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit în data de 1 septembrie, 1939, când Hitler a dezlănțuit Blitzkrieg-ul invadând statul vecin, Polonia. Iată, asta se repetă încontinuu prin literă și cuvânt. Avem o dată clară, avem pe cine să anatemizăm. Mai încape vreo îndoială? Dar istoria ne învață un lucru, aplecarea subiectivă, detașarea de un culoar individual și analitic sunt instrumente necesare la-ndemâna istoricului. În completare, întreb cititorul următorul lucru: Oare cei ce-au scris istoria, fiecare relatând în manieră personală derularea evenimentele, au fost sinceri cu posteritatea? Oare nu le-a scăpat, vădit sau nu, vreun aspect ce ar modifica paradigma de la începutul războiului? Dacă istoria reală e “altcumva”?
Prea mult, chiar dincolo de “foarte mult”, istoricii-jurnaliști ai vestului propagă ideea că în ecuația internațională, ca agresor, a existat, singură pe lume, doar Germania Nazistă prin exponentul său Adolf Hitler, făcându-se abstracție totală de imixtiunile Uniunii Sovietice în pacea europeană.
Uniunea Sovietică împreună cu Germania hitleristă sunt părtași egali la distrugerea lumii de odinioară. Reactivismul lor fatidic a ucis zeci de milioane de suflete nevinovate, în lagăre de exterminare și în tranșeele luptei. Au omorât evrei, au distrus culturi, s-au răzbunat pe propriul popor prin execuții publice în masă. Au epurat vieții pe criterii rasiale, impunându-și ideologia partidului prin teroare, propagandă și constrângeri draconice. Au avut același dușman în diverse etape ale istoriei, iar interesul hegemonic în Europa i-a însoțit până la sfârșit. Au folosit bombe ecologice, au distrus iremediabil mari porțiuni ale mediului natural, au frânt destinele multor națiuni, au retrogradat economii, au pângărit și vandalizat bogățiile culturale, au căpușat și sustras fraudulos industriile și au devalizat vistieriile naționale ale multor țări. Aici poporul român este victimă din toate punctele de vedere. Statele prinse în schema geopolitică ale acestor doi mari arbitrii totalitari, s-au aglutinat, altele au dispărut, altele și-au făcut apariția din alte malformări identitar-culturale, unele au ajuns falimentare, altele au înflorit pentru a se distruge sistematic după 1989. Moștenirea austeră lăsată de aceste două mari puteri, Germania și Rusia, se resimte până în zilele noastre, mai ales în zona statelor ex-sovietice.
Mai devreme făceam precizarea că Germania a deschis capitolul conflictului cu data de 1 septembrie, 1939, ca peste 17 zile, în data de 17 septembrie, Uniunea Sovietică a făcut același lucru, a invadat Polonia, pentru a defila triumfal alături de naziști la Brest-Litovsk.
Până aici nu cred că vin vreo explicație nouă, una de care să nu se fi vorbit în documentare ori cărți de istorie. Dar, URSS chiar nu are nici o implicație în izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial?
Să analizăm episodic toate aceste evenimente. E cultură generală să știi că în data de 22 iunie, 1941, URSS a devenit combatant efectiv în această conflagrație, determinat fiind de invazia teritoriului rus de Germania lui Hitler asistat de o coaliție, iar aici parte a luat și România. Bunăoară, în acest caz, trebuie să remarc o incoerență de ordin temporal. Dacă al doilea război mondial este inaugurat în data de 1 septembrie, 1939, prin invazia Poloniei de către Germania, iar Uniunea Sovietică urmând exemplul acesteia în 17 septembrie, 1939, de ce stă scris în mai toate cărțile/manuale de istorie că URSS a intrat în război doar peste doi ani, în 22 iunie, 1941?
Deci, iată o altă nedreptată pe care o face istoria umanității, dacă naziștii și polonezii morți în toiul luptelor din 1939 au luat parte la al doilea război mondial, de ce soldații sovietici uciși în Polonia, tot în 1939, nu sunt considerați eroi ai celui de-al doilea război mondial? Prea puțini privesc istoria critic, căutând surse din toate direcțiile și taberele…
Pentru a completa așa cum se cuvine tema de mai sus, cred că e important să aprofundăm în câteva paragrafe veridicitatea așa-numitei “neutralități” a URSS-ului în intervalul 1939-1941.
Istoriografia lumii, nu doar cea a rușilor, descrie laconic și cu multă superficialitate perioada dintre 1 septembrie, 1939 – 22 iunie, 1941. Uniunea Sovietică în acest interval istoric zbuciumat a fost neutră ca Elveția sau Portugalia. Nu a ridicat țeava vreunei mitraliere. Nu a pornit motorul vreunui tanc, iar pentru dânșii războiul era o divagație infantilă. Cel puțin asta aflăm din literatura acelor vremuri. Paradoxal, dar și Neutralitatea oficială poate deveni o ipocrizie politică pentru a ataca pe dinapoi. Să vedem cât de validă era neutralitatea din perspectiva Moscovei, în pofida invaziilor pe care le-au acționat asupra 23 de milioane de civili, parte a unor țări mai mici dar cu adevărat neutre. Pentru URSS perioada dintre 1939-1941 e destul de sumbră și sărăcăcioasă în informații. Haideți să aflăm cu exemple în cea constat această neutralitate în rapot cu realitatea politicii externe sovietice.
După data de 17 septembrie, 1939, mai există o dată strategică pentru URSS, 30 noiembrie (1939) când este dezlănțuită invazia statului Finlanda. Deși, URSS nu participa cu acte în regulă la al Doilea Război Mondial, până în 13 martie, 1940, s-a războit cu Finlanda. Cifrele sunt importante atât pentru economiști cât și pentru istorici, astfel că URSS în Finlanda s-a despărțit insensibil de 126.000 de soldați decedați sau dați dispăruți,și încă alte 188.000 de victime. Deci, aproximativ o jumătate de milion de vieți sfârtecate în război, iar asta doar în Finlanda. Ciocnirile armate s-au finalizat cu un tratat de pace încheiat și valabil până în prezent.
Mai departe, din prea-plinul neutralității sale, în toamna lui 1939 URSS a transmis prin emisarii săi diplomatici ultimatumuri tuturor țărilor din regiunea baltică, impunându-se instalarea unor baze militare rusești. La scurt timp după aceste formalități declarative, URSS își anexează teritoriul tuturor țărilor baltice. Simplu și rapid, deși era neutră.
În același an, 1940, luna iunie, URSS transmite României un ultimatum prin care i se cer concesii teritoriale în privința Bucovinei și Basarabiei. Știm bine, România a cedat acele două teritorii, preferând să-și fractureze granițele naționale decât să intre în coliziune militară cu „neutralitatea” Moscovei. Istoria pe care o scriu rușii despre cel de-al doilea război mondial justifică neutralitatea pe fondul absenței declarațiilor de război în războaiele menționate adineauri. Pe același portativ Germania ar putea fi considerată neutră în egală măsură. Fiindcă în aprilie, 1940, când au fost invadate Norvegia și Danemarca acțiunea s-a derulat fără o declarație de război, declarându-se doar că se încearcă protejarea neutralității…..Comportamentul URSS este izbitor cu cel al Germaniei din intervalul anilor 1939-1941.
Mai putem crede că URSS-ul s-a aflat în expectativa neutralității, sau e mai bine să acceptăm că anatema ororilor de la începutul celui de-al doilea război mondial revine numai și numai Germaniei naziste? Grea întrebare, imposibil răspuns…
Unde se situează România în al doilea război mondial?
Participarea României în acest razboi corespunde unui obiectiv politic sensibil, eliberarea teritoriului Basarabiei de sub ocupația sovietică. Prezența armatelor sovietică în Basarabia s-a realizat în urma ultimatumului pe care l-a primit România din partea URSS în 26-28 iunie 1940. Anexarea acestui teritoriu românesc fără niciun temei juridic sau istoric i-a determinat pe guvernanții români să agreeze ralierea la Axă, în perspectiva garantării securității frontierelor țării de către Germania.
Istoricii consideră că dacă România ar fi continuat să prefere neutralitatea, această situație ar fi favorizat o potențială invazie sovietică pe teritoriul statului român, iar granițele României de astăzi ar fi fost cu totul altele.
Negocierile dintre Mareșalul român Ion Antonescu și Fuhrer-ul german Adolf Hitler cu privire la ralierea României la Axă, conțineau respectarea anumitor condiții (sau concesii) precum: renunțarea la Cadrilater (Durostor și Caliacra), două teritorii anexate de Romania în urma războiului de la 1913. A doua condiție, reglementarea situației frontaliere cu statul Ungar, chestiune în care România a fost nevoiă să accepte un transfer între cele două naționalități, maghiari și români. Și nu în ultimul rând, România trebuie să își ia gândul de la Basarabia, pentru a-și remedia relațiie bilaterale cu URSS.
Scurgerea timpului în planul politicii naționale a favorizat apariția unor curente sociale reacționare, fasciste. A urmat renunțarea la tron a lui Carol al II-lea, în favoarea fiului său, Mihai I. Dar, sfârșitul războiului a fost necruțător cu Regele Mihai I, acesta trebuind să semneze rușinoasa abdicare de la tron.( „en rasse campagne”). În acele vremuri tulburi, jurnalistul Pamfil Șeicaru face următoarele observații – „Aceste renunțări politice interne au dat putere absolută mareșalului Antonescu, iar România a intrat, pentru prima dată, într-o alianță istorică de forță globală, dar nu pentru mult timp..”
Invazia Basarabiei în 1940 se datorează mașinațiunilor diplomației secrete dintre Germania și URSS. Deși secretizarea raporturilor internaționale a fost interzisă prin Tratatul de la Versailles în 1919, Pactul Ribbentrop-Molotov a schimbat paradigma diplomației pentru mult timp în viitor. Acest Pact secret incheiat între URSS și Germania, consfințea neagresiunea părților, stabilind mentinerea Poloniei ca stat tampon între cele două state-puteri. Pactul conținea o anexă secretă, despre care doar semnatarii știau, în care se garanta neinteresul Germaniei față de intențiile URSS în estul Europei, aspect ce a dat frâu liber expansiunii sovietice până în Basarabia, chiar dacă acest teritoriu i-a revenit României în 1918.
Cronici de război. Moartea povestită calendaristic
Practic, al doilea război mondial a înghițit întreaga planetă. Pe mare sau uscat, pe vârf de munte, ori în adâncurile tunelelor și tranșeelor, Zeul războiului și al distrugerii și-a găsit adepți. Din Orientul Mijlociu până în Oceanul Pacific și Asia de Sud-Est, din China până în Europa Apuseană și Răsăriteană, din Mediterană și Africa de Nord până în Oceanul Atlantic, omul s-a întors împotriva omului, lăsând în urmă o lume schimbată brutal, una pe care o va înțelege abia peste jumătate de secol.
Participanții la acest război s-au constituit în două blocuri de forță rivale: Axa vs Aliații. Puterile Axei și-au consfințit alianța militară prin Pactul Tripartit (de Oțel) în 1940, semnatari fiind Germania prin Adolf Hitler, Italia prin Benitto Mussolini și Japonia prin Împăratul Michinomiya Hirohito. Alături de cele trei mari puteri ale Axei (Berlin-Roma-Tokyo) au mai luptat și țări aflate sub ocupație, precum: România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Croația și Finlanda.
De cealaltă parte a frontului se situează cei 3 Mari sau Aliații, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii. Liderii politici ai acestei coaliții militare au fost următorii: Winston Churchill care a implicat Anglia în Pact în 3 septembrie, 1939; Iosif Vissarionovici Stalin care a implicat URSS-ul în alianță în iunie 1941 și președintele Franklin Delano Roosevelt care s-a alăturat prin S.U.A. în decembrie 1941 (după atacul devastator de la Pearl Harbour). China se afla deja în conflict deschis cu Japonia încă din anul 1937.
În data de 7 iulie, 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 regiunea Manciuria, lansează un nou atac împotriva Chinei, în apropierea Beijing-ului. China reacționează prin declarație de război la adresa Japoniei, astfel fiind inaugurat al doilea război chino-japonez. În luna decembrie, 1937, capitala Nanjing este ocupată de armatele japoneze, fapt care determină guvernul chinez să se refugieze la Chang-ging pentru tot restul războiului. Acest episod este unul destul de dureros pentru memoria recentă a poporului chinez, fiindcă armata japoneză a executat peste 200.000 de civili.
1939
Anul 1939 rămâne un reper istoric pentru izbucnirea războiului în Europa. Prin urmare, la data de 1 septembrie Germania încalcă pactul de neagresiune și invadează Polonia în cadrul operației tactice Blitzkrieg. La data de 3 septembrie, Franța și Anglia declară război Germaniei, intrând fără preget în furtuna conflictului. În același an, pe data de 17 septembrie, sovieticii invadează Polonia dinspre răsărit, acțiune premeditată în conținutul Pactului Ribbentrop-Molotov. Practic, Polonia era atacată din 3 părți. În data de 22 septembrie, Polonia capitulează iar teritoriul țării este împărțit între Germania și URSS. Drept urmare, guvernul polonez tranzitează România pe drumul exilului, aducând tezaurului Băncii Naționale a Poloniei sub protecția unui număr de efective ale armatei poloneze.
În 27 septembrie este semnat Pactul Tripartit între Germania, Japonia și Italia, această alianță militară intitulându-se „Puterile Axei”. Peste două luni, în 30 noiembrie, URSS atacă Finlanda, începând ceea ce avea să se numească “Războiul de Iarnă”.
1940
În 1940, pe data de 9 aprilie, Germania invadează Danemarca și Norvegia în cadrul operației „Weserübung”. Scopul acestei invazii prevedea eliminarea oricărui pericol posibil din partea Aliaților în regiunea Narvik și Namsos. Războiul se extinde prin intensificarea operațiilor de invazie a Franței, Belgiei, Olandei și Luxemburg-ului în data de 10 mai. Această mișcare militară a Germaniei inaugurează bătălia Franței. La scurt timp, în 22 iunie, Franța capitulează prin semnarea unui act de armistițiu cu Germania, ceea ce rezultă mutarea guvernului francez marionetă la Vichy, în regiunea neocupată a Franței. Concomitent cu prădarea Franței de către Wehrmacht-ul german, URSS invadează Basarabia, Bucovina și restul de state baltice.
Eșuarea negocierilor germano-britanice în vederea obținerii păcii, îl determină pe Adolf Hitler să pregătească asaltul insulei britanice. În data de 28 octombrie, B. Mussolini ordonă invadarea Greciei traversând teritoriul Albaniei. Reacția promptă a armatei elene respinge atacul italian, iar până în decembrie vor reuși să elibereze trei sferturi din teritoriul Albaniei de sub ocupația fasciștilor italieni.
Mai departe voi descrie campaniile militare din Africa de Nord și chestiunea asiatică. În decursul lunilor iulie și august, 1940, forțele italiene din Libia îi atacă pe britanici în Egipt cu scopul de a-și extinde ocupația până la Cairo. Unitățile germane (Afrika Korps) sub comanda generalului Rommel debarcă în Libia pentru a susține obiectivele armatei italiene. În august, 1940, aceștia ocupă teritoriile Somaliei britanice dar și Egiptul. În 23 septembrie, Japonia ocupă Vietnamul, în baza înțelegerilor cu francezii de la Vichy. Această acțiune îi determină pe americani și britanici să reacționeze dur prin boicot petrolier.
1941
În data de 25 martie, 1941, guvernul iugoslav cedează în fața presiunilor italo-germane, semnândd Pactul Tripartit. Peste puțin timp, în 6 aprilie, ca rezultat al unei lovituri de stat, se instalează un nou guvern pro-aliați, ceea ce îl obligă pe Hitler să mărșăluiască din nou împotriva Iugoslaviei și Greciei, pentru a împiedica planurile britanicilor de a-și forma o armată în sud. În vara aceluiași an, Hitler decide să invadeze URSS-ul în cadrul amplei operații Barbarossa, pe 22 iunie. Acest plan militar rămâne până astăzi cea mai importantă invazie din istoria omenirii. Reacția sovietică din Moscova a condus la înfrângerea etapizată a forțelor germane, dar și la o cotitură în politica externă a lui Stalin. Aliații în curând vor câștiga un nou tovarăș de război.
În 17 iunie, armatele aliate invadează Siria și Libanul, abele teritorii aflându-se sub mandatul guvernelor colaboraționiste ale Vichy-ului. În această operație a occidentalilor Damascul este câștigat. Spre sfârșitul anului, în 7 decembrie, după ce SUA pusese la cale embargoul petrolier pentru a afecta aprovizionarea Japoniei cu țiței, reacția lui Hirohito și a generalului Tojo va modifica în profunzime paradigma războiului, ordonând atacarea Pearl Harbour în vederea distrugerii flotei americane din bazinul Pacificului, ca preambul al unei declarații de război formulate de Japonia. Drept urmare, SUA, răvășită de pierderile umane de la Pearl Harbour, declară război Japoniei, renunțând astfel la neutralitate pentru a se ralia coaliției „Aliaților” în conflictul mondial. La scurt timp după episodul Pearl Harbour, în data de 11 decembrie, Germania declară război SUA chiar dacă Pactul Tripartit nu îl obliga s-o facă. Motivația politică a lui Hitler se lega de faptul că Germania și SUA sunt într-un război nedeclarat de o bună perioadă, iar dacă nu ar formaliza războiul cu SUA, Pactul ar deveni desuet.
1942
În Noiembrie, 1942, armatele germane aflate sub comanda generalului Paulus capitulează la Stalingrad. În condițiile în care germanii ajung să fie încercuiți de sovietici, Paulus nu mai vede sorți de izbândă din acest eșec tactic. În perioada 1-27 iulie are loc prima bătălie de la El Alamein, în Africa. Trupele germane avansează până în acest punct geografic care asigură apărarea strategică a Alexandriei, respectiv a Canalului Suez. A doua bătălie de la El Alamein se desfășoară în perioada 23 octombrie-3 noiembrie. După plecarea generalului Rommel, armata germană suferă înfrângeri succesive din partea gherilelor britanice aflate sub comanda ilustrului general Montgomery.
Din luna decembrie(1941) până în ianuarie (1942) se desfășoară conferinta ARCADIA, prilej pentru negocieri la nivel înalt în vederea păstrării URSS în război și planificarea unei operații multinaționale intitulată “Germania mai întâi” – anihilarea Germaniei devenind prioritară pe agena Aliaților, iar lupta împotriva Japoniei trecând în plan second. În cadrul acestei conferințe internaționale s-au buz bazele unui nou plan de atac al Germaniei prin Normandia, ceea ce mai târziu va rămâne în istoria lumii ca Ziua “Z”.
1943
Războiul își schimbă macazul. Cele opt ofensive sovietice au condus la eliberarea unor vaste teritorii de sub ocupația nazistă. Luptele s-au concentrat de-a lungul râului Don. Germanii lansează o ofensivă în regiunea Kursk, mișcare pe care sovieticii au interceptat-o în prealabil, fapt ce a condus la eșecul obiectivelor germanilor. În 25 iulie, odată ce Africa de Nord este pierdută de către Puterile Axei, cuceririle de pe continent devin o trambulină pentru invazia Siciliei în 10 iulie de către Aliați. Situația internă din Italia ia o turnură neașteptată, astfel că în 25 iulie, Il Duce Mussolini este demis de către regele Italiei, iar un nou guvern va prelua puterea. În 3 septembrie, după cucerirea Siciliei, aliații invadează Italia, eveniment ce a rezultat capitularea în data de 8 septembrie.
1944
Între anii 1943-1944, în regiunea Asiei, forțele aliate (australieni și americani) au dus lupte crâncene pentru eliberarea insulelor Solomon, a Noii Guinei și a Indiilor Olandeze. Insulele Filipine au fost eliberate la finele anului 1944 în urma Bătăliei din Golful Leyte. Această bătălie din Leyte rămâne în istoria lumii una dintre cele mai mari ciocniri navale. Eficacitatea contra-ofensivei aliaților a condus la invadarea insulelor din jurul Japoniei.
În data de 6 iunie, pe fondul punerii în practică a obiectivelor ARCADIA-ene din 1942, se inaugurează în forță un nou front pentru anihilarea Germaniei. În Ziua Z, aliații occidentali au debarcat în Normandia, operație militară soldată cu numeroase victime încă din faza debarcării efective. Forța strategică a aliaților i-a trecut pe germani în defensivă. Între 19 și 25 august , rezistența franceză declanșează o insurecție împotriva ocupanților germani din capitala Paris. Divizia franceză sub comanda generalului Le Clerc primește actul de capitulare a germanilor, drept urmare Parisul este din nou liber. Succesiv, în luna august România solicită armistițiul cu aliații, la fel procedează și Bulgaria în luna septembrie.
Ofensiva sovietică devenise atât de puternică încât pierderile în tabăra germană de pe frontal răsăritean au ajuns la 80%, iar în 1945 avansările sferelor de influență ale Aliaților ajung să fie trasate prin Germania-Austria, sovieticii fiind primii în cucerirea Germaniei dinspre est. Debarcarea în Normandia a aliaților a fost gândită mai degrabă să împiedice URSS-u să pună la cale instalarea unui bloc sovietic din Europa centrală până spre malurile Atlanticului. Pe fondul celor întâmplate în decursul Războiului Rece, e de la sine înțeles că în absența debarcării în Normandia, Stalin ar fi reușit acapararea controlului total al Europei.
1945
Spre sfârșitul anului 1944, în perioada 13-15 septembrie, orașul german Dresda este intens bombardat de raidurile aeriene americane și ale RAF, orașul fiind distrus în întregime. Această operațiune reprezintă cea mai controversată acțiune militară din Europa acelor ani. În luna februarie, 1945, Winston Churchill, Iosif V. Stalin și F.D. Roosevelt au negociat reorganizarea Europei postbelice, în cadrul unei conferinte internaționale ce a avut loc la Yalta.
În data de 19 aprilie, sovieticii alături de polonezi iau cu asalt Berlinul . Rezistența germană se retrage în capitală, prin urmarea Berlinul va fi bombardat sistematic. În 30 aprilie, Hitler și statul său major se refugiază în buncărul său de sub Reichstag. Finalul face ca atât Adolf Hitler și soția sa, Eva Braun, să se sinucidă. În data de 7 mai, amiralul Karl Donitz desemnat ca sef al guvernului german, trimite actu de capitulare intrat în vigoare la data de 8 mai.
Pe cealaltă parte planetei, în fatidica dată de 6 august, orașul Hiroshima este pur și simplu ras de pe fața pământului datorită unui atac nuclear fără precedent. În 8 august, URSS, pe fondul înțelegerilor de la Yalta, atacă Japonia invadând Manciuria. La 9 august, Nagasaki este distrus de asemenea tot datorită unui atac nuclear lansat de SUA. Așadar, atacurile nucleare au devastate în toate privințele imperiul nipon, iar cu atacul sovietic, Hirohito se află la capătul puterilor. Urmează capitularea Japoniei. În 15 august, Japonia semnează actul de capitulare pe vasul de război Missouri în Golful Tokio. În ciuda tranșării războiului în 1945, conflictul dintre Japonia și SUA nu se va încheia în curând…
Conferința de la Yalta: Pacea europeană de sub bocancul lui Stalin
Așa cum am menționat, în luna septembrie, 2015, se împlinesc 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dar și de la conferinţa de la Yalta, întrunire despre care paginile de istorie scriu că a modificat paradigma relațiilor internaționale. Cei mai importanţi trei lideri ai lumii – preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, premierul Marii Britanii, Winston Churchill, şi liderul sovietic, I.V. Stalin, și-au dat întâlnire în peninsula Crimeea, la Yalta, pentru a da un nou contur granițelor lumii, dar și de a găsi un nou echilibru între forțe, între ei. Bineînțeles, din perspectiva liderilor occidentali, adevărata miză a acestei conferințe a fost salvarea Europei de flagelul comunist.
Conferința de la Yalta s-a desfășurat în perioada 4-11 februarie, anul 1945, avându-i așa cum am spus pe liderii SUA, Marea Britanie și URSS. În urma Conferinței internaționale de la Teheran, cei trei conducători politici au convenit să se reîntâlnească, la Yalta.
Cele trei superputeri participante la conferință aveau obiective diferite. Marea Britanie intenționa să-și conserve imperiul colonial, Uniunea Sovietică căuta să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile intrate în sfera sa de influență. Iar SUA doreau să se asigure de cooperarea URSS la bătălia din Pacific și să ajungă la un consens priving organizarea situației politice postbelice. De asemenea, SUA sperau să obțină din partea URSS interesul fizic în consolidarea proiectului Organizației Națiunilor Unite. Ca rezultat al înțelegerilor, cei trei lideri au convenit ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările aflate sub ocupație, iar toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate, iar în toate teritoriile urmau alegeri libere. Atunci se părea că ordinea și pacea vor fi redate Europei. Și chiar așa se va întâmpla, însă pentru puțin timp. Interesele geopolitice, mai ales cele ale sovieticilor, vor deteriora pactul de la Yalta.
Iată principalele obiective ale Conferinței de pace de la Yalta:
– Reorganizarea ordinii politice în Europa, din punct de vedere teritorial, administrativ și cultural.
– Înființarea Organizației Națiunilor Unite (ONU), proiect de instituție mondială prin care se căuta resuscitarea principiilor fundamentale ale Ligii Națiunilor. Acest proiect consolidează în relația dintre state guvernanța dreptului internațional.
– Formarea statelor naționale în Europa de răsărit.
– Reasamblarea statului Polonia prin înființarea unui nou executiv supus alegerilor libere.
– Repatrierea cetățenilor sovietici.
– Atacarea Japoniei de către URSS la cel mult 3 luni după cucerirea Germaniei.
– Retrasarea granițelor polone pe cale amiabile cu URSS și Marea Britanie. Granița negociată viza o linie de demarcație numită linia Curzon cu decalaje de 5-8 km Est-Vest.
– Materializarea unui proiect de asistență financiară americano-britanică (Lend-Lease) ce presupunea împrumuturi făcute de SUA sau închiriere de tehnică militară, arme, materii prime, alimente țărilor care au participat în coaliția împotriva lui Hitler. În baza unor acorduri bilaterale, țările care întruneau condițiile erau incluse în programul de aprovizionare cu cele necesare.
– Restructurarea statului german dinainte de proiectul Anschluss care a contopit Austria cu Germania.
Organizația Națiunilor Unite este cea mai reușită creație a negocierilor de la Yalta, devenind astfel cea mai longegivă instituție globală în supravegherea păcii și stabilității de peste jumătate de secol. Omenirea și căutat fixat în existența universal câteva repere de aducere aminte. Erau nevoie de asemenea monumente ale memoriei, în așa fel încât în viitor omul să nu-și repete greșelile trecutului. Drept urmare, prin Rezoluția 59/26, din 22 noiembrie 2004, Adunarea Generală a ONU a hotărât ca zilele 8-9 mai să fi declarate Zile de comemorare și reconciliere în memoria celor căzuți în Al Doilea Război Mondial.
Unele amintiri sunt sortite evanescenței, uitării cu trecerea timpului, însă al Doilea Război Mondial va rămâne o amintire veșnic vibrantă, deranjantă și profund rușinoasă în memoria umanității. Deci, o pată de sânge care niciodată nu se va usca…
Adrian Sereș
Curier de opinii diplomatice 